Cine are carte e un fraier arogant

Ce mai veste-poveste, sîntem, poate (mai mult ca sigur), ultimii din Europa la carte. Și la școală, și pe piață. Nu cred că are rost să spun că mai mult de 80% la sută din populație nu cumpără nici măcar una într-un an. După socoteala mea, cei care se învrednicesc să citească și să plătească sistematic nu-s mai mulți de 200.000. Ei sînt cei care țin în viață industria asta și e de mirare că mai există. Dacă stăm strîmb și judecăm drept, nici nu-i poți cere unuia care obosește la școală să citească o jumătate de pagină de literatură, pe care nici nu o înțelege, să își continue chinul. La ce bun? Cărțile strică mintea și irosesc timpul. Păi, dacă nu stai să belești ochii pe niște rînduri de semne îmbîrligate care seamănă cu o turmă risipită și năucă de oi negre, poți face o afacere, un gheșeft, ori poți încinge un chef la grătar cu pet-ul la picior. 47% din cetățeni, contemporanii și conaționalii noștri, trăiesc bine, rîd, se distrează și se înmulțesc fără să treacă vreodată de prospectul unui aragaz sau al unui medicament. Da’ ce spun eu? Amicii mei medici îmi povestesc tot soiul de năzbîtii despre inși intoxicați care ajung la spital taman pentru că nu au trecut de primul paragraf din prospectul unui medicament. De aia – tot ei sînt cei care o spun – înfloresc „științele paramedicale“. Șmecheri și escroci cu limba subțire și mieroasă vînd iluzii pe bani buni. Bani mult mai mulți și mai buni decît dacă ar fi pus mîna pe carte. Dar, deh, cititul doare.

Și cu asta, basta. Am ajuns la subiect. Totul se învîrte în jurul banilor și în jurul socotelilor de acasă, care nu se potrivesc niciodată cu cele din tîrg. Mitologia populară mai întreține un mit, prin care ura și disprețul față de scriitori cresc în intensitate și mai subțiază numărul cititorilor. Umblă prin tîrg vorba că scriitorii cîștigă sume colosale, după ce au plătit editurile să îi publice pe sprînceană, iar editurile sînt adevărate bănci lacome, care spoliază cititorul credul. Am mai spus-o de multe ori, dar mă văd nevoit s-o repet: din prețul total al cărții, editura nu încasează în folosul ei mai mult de 10%. Și asta șontîc-șontîc, pentru că, la noi, vînzarea asta merge ca ochii mortului. Cu greu, poate într-un an sau doi, se strîng toți banii de la librării (las’ că vă explic mai jos cum e cu librăriile). Între timp, editorul plătește redactorul, corectura, graficianul, regia (chirie, lumină, încălzire) și tiparul. Toți acești bani vin exclusiv din vînzare. De aia n-ai să vezi huzur la editurile mici, care fac tot soiul de acrobații ca să se țină pe linia de plutire.

O să mă întrebați de ce o fac. De ce nu lasă baltă totul și nu se apucă de ceva serios? Un atelier auto, o măcelărie, o tinichigerie, ceva folositor. Nu știu. Bănuiesc că, în ciuda dificultăților și a nopților nedormite, oamenilor asta le place. Uneori, e bună și mîndria profesională la ceva. Dar ar trebui să știți că banii nu se încasează în avans, ca la curve, ci după ce se termină măcar o bună parte din tiraj. Ei, tirajul… Aici îi e greu voinicului. Pentru că ne întoarcem la început. Lumea nu prea citește și pentru că e cartea cam scumpă. Scumpirile la hîrtie au dat o pălitură de osîndă industriei. Bineînțeles, există și edituri care o duc bine. Alea foarte mari, cu un public dedicat. Tirajele lor sînt duble, triple, cvadruple. Lumea are încredere și cumpără, chiar dacă nu citește sau nu poate să citească texte îmbîrligate. Dar acolo nu e de citit, e de pus pe raft o valoare sigură. Poate că, la pensie, va veni și vremea volumelor respective. Iar o bibliotecă ticsită de celebrități dă bine rău în ochii celor care încă nu au nimic pe rafturile frumos asamblate de meșteri pricepuți și scumpi.

Dar să revenim la autor. Amărîtul de care vorbim poate spera la un succes. Însă trebuie explicat cu multă răbdare și cu și mai multă îngăduință ce e aia succes în patria noastră. Pentru un poet, 500 de exemplare, pentru un prozator, 1.500, iar pentru un dramaturg e suficient dacă o trupă de teatru îi citește și îi montează piesa. Să-i lăsăm pe dramaturgi, acolo e bine și cald. Dar un poet nu cîștigă nimic. Iar un prozator, cu chiu, cu vai, înșfacă într-un an sau doi fabuloasa sumă de 4-5.000 de lei. Adică un salariu mediu pe economie. Cam așa stau lucrurile cu nesuferiții care nu se mai satură de bani și de glorie nemeritată. Însă și aici avem un ghiogîrț. În căutarea cărților ieftine, mulți cititori naivi cumpără de pe net, de pe anumite saituri, la prețuri ridicole, de pînă în 10 lei, titluri care ar costa altfel, 30-40 sau mai mult. Cum e posibil? Simplu. Saiturile de care vorbesc comandă la editură, dar așa cum vă spusei, nu plătesc nimic înainte. Apoi dau drumul la promoție și banii nu mai ajung niciodată nici la editor, nici la autor. Așa se face că avem cîteva firme care se scaldă în faliment, ferite de vreo responsabilitate.

Singura apărare e cea a editurilor care vînd direct. Reducerile lor nu-s la fel? Nu. Practic, ele deduc comisionul imens al librăriilor și nu mai pierd nimic. Banii vin imediat și pot fi puși la muncă, să apară alte și alte cărți. Așa merg treburile la noi. Ah, uitasem. Dacă bibliotecile ar mai avea fonduri de achiziție, poate că muribundul ar mai mișca un degețel. Dar n-au. Așa că uitați repede ce am zis.