În 1968, cînd englezul Arthur C. Clarke publica 2001: Odiseea spațială, omul nu călcase pe Lună decît în literatura SF și în filmele de același soi. Asta avea să se întîmple de-abia un an mai tîrziu, cînd Neil Armstrong a făcut primul pas pe Lună. Clarke era convins însă, cu mulți ani înainte, că oamenii vor călători în cosmos. În 1964, el șiamericanul Stanley Kubrick au scris scenariul celebrului film Odiseea spațială, regizat de Kubrick. Punctul de plecare a fost o povestire publicată de Clarke în 1951. Englezul era celebru și ca inventator, nu numai ca futurolog, încît invitația lui Kubrick de a face amîndoi un film SF se adresa cuiva care devenise un adevărat guruîn lumea explorării cosmosului.
Romanul lui Clarke a apărut la patru ani după film, ceea ce putea părea o tentativă de-a dreptul sinucigașă din partea autorului. Cum să scrii o carte pornind de la un film celebru, nominalizat la Oscar, cînd deja funcționa replica „N-am citit cartea, am văzut filmul!”? Clarke a dat atunci cea mai mare lovitură a sa ca romancier. 2001: Odiseea spațială i-a adus o celebritate literară la care, oricît era el de învățat să facă anticipări, nu cred că se aștepta.
Să nu uităm că futurologul avea o părere proastă despre proza SF, căreia nu-i vedea valoarea literară decît prin excepție. Altfel, i se părea un gen ilustrat de persoane fără talent literar. Clarke spunea asta fără să ezite și în mare măsură excedat de producția SF a vremii. Odiseea spațială n-are nici ea cine știe ce virtuți stilistice, dar strălucește prin forța imaginației englezului, care e și cît se poate de convingătoare. Mai direct spus, Clarke nu bate cîmpii, ci e cît se poate de aplicat și de rezonabil în invențiile sale. Viziunea sa trece de hotarele tehnicismului în care băltesc de obicei compunerile SF. Ca și Isaac Asimov, marele său rival, cu care s-a aflat în permanentă competiție de la distanță, Clarke are o filosofie a sa, cît se poate de bine articulată, dar știe să lase și umbre misterioase în povestea pe care o scrie. Omul era genial în viziunea sa asupra viitorului, aproape cît compatriotul său Alan Turing, dar fără anvergura de inventator a marelui matematician pe care Clarke îl amintește cu venerație în Odiseea spațială. (Mai prudent decît Turing în viața sa particulară, Clarke s-a stabilit în Ceylon, unde legislația era infinit mai tolerantă cu homosexualii decît în vesela Anglie, care l-a răsplătit pe Turing pentru uriașele sale merite condamnîndu-l la castrare chimică.) Dacă în multe privințe, cele care țin de călătoriile spațiale, anticipările lui Clarke s-au dovedit de o exactitate de-a dreptul tulburătoare, inclusiv viitoarele parteneriate între Statele Unite și URSS în cosmos, extraordinara sa logică n-a funcționat la fel și în geopolitică. Clarke și-a dat seama că americanii aveau s-o ia înaintea sovieticilor în materie de explorări în spațiu, dar în 1968 nu și-a închipuit că, în 2001, URSS va fi dispărut.
Dar dacă ne gîndim că analiștii politici ai vremii nu și-au închipuit pînă în 1989 că Zidul Berlinului va cădea și că la cîțiva ani după aceea URSS va deveni istorie e greu să-i dai cu tifla lui Clarke că nu l-a dus mintea să anticipeze căderea colosului estic. Totuși, în Odiseea spațială, el dă de înțeles că Zidul Berlinului ar fi dispărut în 2001 și că Războiul Rece avea să înceteze. Însă cea mai mare și mai riscantă dintre proiecțiile sale asupra anului 2001, anume că omenirea avea să descopere că a evoluat grație unui plan extraterestru, e și azi în dispută. Formidabil însă în gîndirea acestui ateu declarat e că omul poate deveni propriul său Dumnezeu după explorările sale cosmice de pe urma cărora e în stare să schimbe tot ceea ce știam despre relațiile noastre cu spațiul și cu timpul. Ceea ce încă nu s-a întîmplat. Dar poți să știi?!
Arthur C. Clarke, 2001: Odiseea spațială, ediția a treia, traducere de Adrian Șerban Dobrin, Editura Nemira, 2019.
