Te cred. Aveam 20 de ani și-l căutam prin toate cazinourile din București pe iubitul meu, jucător pătimaș, care uitase de ziua mea de naștere. L-am găsit, până la urmă. Enervat la culme, pentru că pierdea, și i-am mai și udat cămașa de lacrimi, mi-a proptit un jeton de 25 de dolari în palmă și m-a trimis la ruletă și la dracu’, de asemenea. Cu pas de broască țestoasă și cocoașă de cămilă, m-am târât către o masă unde, pentru prima dată, am pariat. Pe un număr, mă refer, că până atunci, așteptându-l pe Soarele meu, pe Constelația și Gaura Neagră a Universului meu, de asemenea, să își nenorocească salariul în cazinou, pariam, la ruletă, pe culori. Pe roșu când eram pe stop, pe negru în rest. Am pus jetonul pe numărul 23, că tot era ziua mea de naștere, și a ieșit numărul 23. Pentru că nu cunoșteam regulile jocului, mi-am luat fisele câștigate și mi-am șters cu mâneca de la sacou alte lacrimi, după care dau să mă îndrept spre masa iubitului meu, când sunt strigată. ”Alo, domnișoară, a ieșit numărul 23.’’ ”Da, știu, mi-ați zis, am fisele în mână.” ”Domnișoară, jetonul cu care ați pariat, inițial, nu l-ați retras, e tot aici, a ieșit iar numărul 23.” Până să înțeleg ce voia să-mi comunice nenea, a mai ieșit, a treia și ultima dată, numărul 23. Habar n-aveam ce să fac cu aproape 3.000 de dolari, habar n-aveam cum se cheltuiește suma aia. Ce spaimă am tras!
Dar cine greșește, plătește.
Pe asta n-o auzisem, se vede, când, în loc să fug bogată din cazinou, m-am uitat la jetoanele mele de plastic, m-am uitat la băiatul meu (după cocoașă, pierdea fără număr, fără număr), m-am mai uitat o dată la jetoane și mi-am spus, surâzând: ”Să fim serioase, Nedelea, dragostea nu e eternă. Plasticul, eventual”. Era ultima oară când îl vedeam pe iubitul meu. Tocul cui al pantofului din piciorul meu drept a tras un scaun mai aproape. M-am așezat comod în seara în care împlineam 20 de ani. Aveam să mă mai ridic de acolo și să plec peste trei ani. Mai bătrână cu 30.
Mie imi place cum scrie Alina.
E noua la Catavencii din ce vad, dar nu scrie degeaba.
Mai citim.
Prin prisma meseriei – recepție hotel – am intrat de multe ori în cazinouri, și la noi, și afară. Nu ca să joc, ci mai mult ca să-mi observ clienții, sau, pur și simplu, ca să treacă timpul. Așa că pot să confirm: există o mulțime de tăntălăi care, intrați prima oară în joc, câștigă. Unii chiar în situații din astea imposibile, punând o singură fisă pe un singur număr. Nimeni nu știe de ce, dar acest noroc al începătorului e real. Un manager de cazinou englez mi-a zis că au și statistici: se pare că peste 75 la sută dintre începători câștigă, orice joc ar juca! Că, după aia, își pierd și budigăile de pe ei, e altă mâncare de pește… Apropo de pește: toate „domnișoarele” pe care le-am văzut intrând în cazinouri după „iubiții” lor loseri aveau o meserie neconvențională, încă inexistentă în nomenclatorul de meserii, la noi. Să fie și cazul autoarei? Nu că ar fi ceva în neregulă cu asta!…
Chiar daca nu e adevarata povestirea, e frumos scrisa…bravo!