Care sînt poveștile care au schimbat drumurile omenirii prin lumea ei omenească? La întrebarea asta, orice persoană care are o brumă de cultură generală îți dă cel puțin două răspunsuri: Biblia și Coranul. Eventual și Iliada lui Homer. Martin Puchner, care e critic literar și filosof american de origine germană, și-a pus la un moment dat această întrebare, care pare luată dintr-un test de cultură generală din revistele glossy. Doar că el a luat-o în serios și a tratat-o metodic. Omul e profesor la Harvard. Tipologic, îmi amintește de Laurențiu Ulici al nostru, cel ce filosofa despre literatură și despre cultură cu o inteligență scăpărătoare și care, din nefericire, nu și-a adunat într-o carte ideile de teoria literaturii și despre cultură pe care le risipea cînd se întîlnea cu scriitorii prin țară.
Puchner și-a scris cartea într-un stil lejer, dar a prevăzut-o cu o bibliografie ale cărei titluri ar umple rafturile unei întregi biblioteci. Nefiind istoric, ci critic literar, tipul n-are obsesia citării la tot pasul în subsolul cărții a surselor de autoritate pe care se bizuie, ceea ce nu înseamnă că Lumea scrisă e lipsită de rigoare. Din contra. Ca documentare și ca informație, Puchner e la zi, adică volumul său e la curent, cum ar veni, cu ultimele noutăți din anul 2017 despre materia cărții sale. La un moment dat, însă, criticul scrie el însuși povestirea unei nopți a Șeherezadei, despre care spune că ar fi visat-o, ceea ce ar fi putut fi o noutate în materie de O mie și una de nopți. Micul text e ingenios, dar criticul n-are cine știe ce talent de prozator, chiar dacă n-ai prea avea ce să-i reproșezi literar pentru această contribuție la poveștile Șeherezadei. Asta mi-a adus aminte de poeziile și de piesele de teatru ale lui G. Călinescu, care, spre deosebire de romanele lui, sînt niște eșecuri salvate doar de umorul involuntar al autorului. Să trecem.
Același Puchner povestește însă expresiv cărțile despre care el crede că au schimbat macazul din drumul omenirii. Nu se apucă să facă în cartea lui ediții condensate pentru uzul cititorilor săi, ca în Reader’s Digest, din marile cărți ale omenirii. Știe să-ți dea însă o idee expresivă despre ele. Dar mai ales, probabil de la cursuri, intuiește cînd e cazul să-i spună cititorului mai multe despre epopeea lui Ghilgameș sau despre romanul japonez al unei doamne care a scris Povestea lui Genji, în anul 1000, și despre care Puchner scrie că ar fi primul mare roman din istoria omenirii. În ceea ce mă privește, cred în continuare că romanul lui Apuleius, Măgarul de aur, e primul mare roman al omenirii, și că, cel puțin în Europa, mai tîrziu a fost un model pentru mulți pînă în zilele noastre. Nici vorbă însă că romanul doamnei de la Curtea Japoniei, cunoscută sub numele de Murasaki, adică cel al protagonistei romanului său, fiindcă numele autoarei a rămas necunoscut, a fost cel mai complex roman scris pînă atunci, dar în materie de răspîndire literară, Măgarul de aur a fost mai influent universal decît Povestea lui Genji.
La fel, cît a schimbat lumea Don Quijote, romanul lui Cervantes, ciungul de la Lepanto? Cartea a avut un succes teribil în timpul vieții autorului, și nu numai în Spania. A fost chiar imitată de un spaniol ticălos care i-a scris o continuare ce a fost tradusă în Anglia. După aceea, însă, au fost secole de uitare sau cel mult de eventuală menționare respectuoasă a autorului, pînă ce Don Quijote a revenit în prim-plan. Asta ca să nu mai spunem că marea carieră universală a lui Shakespeare s-a datorat redescoperirii sale de către francezi, care l-au luat în brațe, chit că li se părea cam barbar. Lumea scrisă merită să fie citită, chiar dacă s-ar putea să nu fiți pe alocuri de acord cu autorul ei.
Martin Puchner, Lumea scrisă. Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația, traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto, Editura Polirom, 2018.
