Un roman autobiografic de o brutală delicatețe: explorarea de sine ajunge la adîncimi amețitoare în acest text în care descoperi, spus direct, tot ceea ce evităm să mărturisim despre noi și despre cei din jur. Și asta într-un stil care atinge perfecțiunea. Despre autoare, Tezer Özlü, nu s-a știut mai nimic la noi pînă la apariția Nopților reci ale copilăriei. În Turcia însă, Tezer Özlü a fost – a rămas și după moarte – o celebritate. Occidentul a descoperit-o încă din 1982, cînd traducerea în germană a Nopților reci ale copilăriei a fost premiată în RFG, și a redescoperit-o în ultimii ani.
În Nopțile reci ale copilăriei nu există nici o deosebire între personajul de hîrtie care își povestește viața în carte și scriitoare. Pentru început, romanciera își relatează viața de familie din copilărie, cu tatăl care o terorizează în fiecare dimineață pe Tezer cu fixațiile lui milităroase, cu o mamă din sufletul căreia lipsește iubirea și cu o bunică ce se ține de tradiții, invocîndu-l pe Dumnezeu de fiecare dată cînd deschide gura.
Născută într-un mic oraș de provincie din care vrea să scape, Tezer Özlü ajunge împreună cu ai ei într-o mahala din Istanbul, unde își petrece copilăria și prima tinerețe. Școlită la o școală austriacă de maici unde învață limba germană, dar nimic despre viața reală, viitoarea scriitoare își detestă părinții, tatăl mai ales cu pretențiile lui de stîlp al societății, care-i obligă pe toți din casă să ia poziția de drepți cînd la radio se difuzează imnul țării. Tezer nu înghite nici aerele de superioritate ale fratelui său privilegiat fiindcă e băiat și are camera sa în care își păstrează cărțile. În schimb își iubește sora cu care se hîrjonește sexual, în timp ce amîndouă visează să fie atinse de băieți. Propoziții tăioase sînt urmate de fraze ale nostalgiei după dorințele din copilărie, într-un text în care trecutul devine prezent, iar prezentul dezamăgitor trebuie să se transforme cît mai repede într-un trecut uitat.
În adolescență, Tezer e dezamăgită și de băieții cu care se culcă, cu pretențiile lor de artiști și de intelectuali lipsite de acoperire. Ceea ce își dorește tînăra e să plece în lume. Vrea să vadă Parisul, idealul unuia dintre tipii de care se apropie, mai în vîrstă decît ea, inteligent, alcoolic matinal și violent cînd îi lipsește băutura.
Frica vieții sale e să fie internată din nou în spital, după o primă experiență înfiorătoare într-un spital de psihiatrie unde e torturată cu șocuri electrice și bătută de asistente cînd nu li se supune. Părinții ei și bărbații cu care se cuplează conspiră împotriva ei pentru a o interna periodic din cauza tulburărilor bipolare de care Tezer suferă. Obsedată din copilărie de sinucidere și de moarte, Tezer Özlü are o sensibilitate aparte împotriva a tot ceea ce-i limitează sau îi amenință libertatea. Ceea ce simte difuz în copilărie se transformă într-o respingere rațională încă din adolescență. Astfel că atunci cînd ea însăși începe să călătorească, scriitoarea devine dependentă de acest soi de explorare în căutarea libertății. Scrisul pentru ea e o formă de eliberare – de la mici însemnări la fragmente în care își notează gîndurile, la povestiri autobiografice și la două romane. Succesul literar nu-i vindecă anxietățile, iar constatarea că politicienii turci umplu pușcăriile cu adversarii lor, cînd nu-i trimit direct în fața plutonului de execuție, o ține departe de țară. De o sinceritate totală, stînjenitoare pentru cei din jurul autoarei, Nopțile reci ale copilăriei te obligă să reflectezi la cît de departe ești dispus să mergi cu sinceritate față de tine însuți.
Tezer Özlü, Nopțile reci ale copilăriei, traducere și note de Luminița Munteanu, Editura Polirom, 2024.
