Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Cît îl cunoaștem pe țăranul român de azi?

Zoom Cît îl cunoaștem pe țăranul român de azi?

Ce caută la țară un orășean get-beget, dacă n-are rude acolo și nici nu e invitat în casa de vacanță a altui orășean? Ori că se duce în concediu la vreo pensiune, să descopere tradițiile rurale ale patriei, ori că are vreo moștenire de la vreo rubedenie uitată.

În romanul lui Dan Lungu, un anume Polovăț, care pare sociolog, e trimis de firma la care lucrează într-un concediu de recuperare (sau de explorare) identitară. Personajul alege un sat din nordul Moldovei, din apropierea graniței, despre care nu știe nimic și de care nu-l leagă nimic personal. Cu alte cuvinte, nu aveam de-a face cu cineva care se întoarce în satul natal, pentru a se regăsi – subiect îndelung frăgezit în proza autohtonă – și nici cu vreun Josef K român, parașutat în misiune de serviciu într-o localitate necunoscută.

Fac aceste precizări pentru cititorul care simte nevoia să i se spună cu cine și cu ce se înrudește romanul despre care scriu, dar și ca să limpezesc, cît de cît, de unde vine și încotro bate cartea lui Dan Lungu, care mi se pare de o atrăgătoare originalitate.

Polovăț e autorul de hîrtie al acestui roman scris la persoana întîi. Tipul e un observator-comentator din categoria despicătorilor firului în patru, de unde și trăsăturile eseistice ale textului, care s-ar putea să-i contrarieze pe amatorii de romane pentru care contează  „epicul” poveștii. Astfel că, dacă nu ești tu însuți într-o dispoziție reflexivă sau nu te omori după proza în care întîmplările vieții sînt mai degrabă  pretext pentru comentariile despre viață ale autorului, fie el și de hîrtie, e posibil ca romanul lui Dan Lungu să nu-ți pice tocmai bine.

Dacă n-aș fi citit și celelalte romane ale lui Dan Lungu și Pîlpîiri ar fi fost prima lui carte care mi-ar fi căzut în mînă, aș fi avut impresia că asta e producția unui eseist care s-a apucat de proză de ficțiune. Or această iluzie ține de capacitatea lui Dan Lungu de a se metamorfoza ca prozator, pliindu-se, cu o virtuozitate de ventriloc, după personajele sale care „scriu/vorbesc” la persoana întîi despre viața și întîmplările lor. Față de limba vorbită a personajelor sale anterioare, de o oralitate pe care Dan Lungu o reproduce fără cusur, în Pîlpîiri romancierul se avîntă în stilul scriptic al intelectualului de la oraș, emițător de generalizări și de cogitațiuni cu pretenții filosofice, de care cartea abundă. În profunzimea sa, însă, romanul vorbește despre incomunicabilitatea tot mai primejdioasă dintre lumea satului și aceea a orășenilor, pe care sociologul Dan Lungu o contemplă de mulți ani. Chiar dacă computerele, net-ul și telefoanele mobile au ajuns și la țară, ele, de fapt, nu asigură o reală comunicare între aceste lumi, ci îi fac pe țărani să se rupă de tradițiile lor, fără să devină membri ai civilizației urbane, ci niște marginali de mahala ai orașelor. La fel cum orășeni ca Polovăț nu-și pot găsi un loc în lumea satului, chiar dacă fac eforturi oneste în această privință.

Sub aparența unei povești pline de umor despre cum nu pot comunica țăranii cu orășenii și despre felul în care un orășean vrea să devină membrul acceptat al unei comunități rurale se ascund lucruri înfiorătoare. De la neîncrederea oarecum firească pînă la ura primitivă care poate duce la tentativă de omor, din motive politice locale. Cred că, înainte de a scrie acest roman, Dan Lungu, sociologul, s-a documentat îndelung asupra acestei rupturi cu aparență unificatoare între sat și oraș, în care satul își pierde vertiginos tradițiile, iar orașul nu-și mai recunoaște rădăcinile rurale, ceea ce în Răscoala lui Rebreanu era formulat într-o propoziție, că orășenii nu cunosc țăranul român. Observația asta e valabilă și azi, cu deosebirea că nici țăranul român nu mai știe cine e, după cum remarcă personajul lui Dan Lungu, cu care merită să faceți cunoștință.

Dan Lungu, Pâlpâiri, Editura Polirom, 2018.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

tn
Editoriale
  • O beție cu Marx

    26 mai 2020

    Un fermier german a încercat să se joace de-a Tarkovski cu naivii culegători de sparanghel din Ferentari, refăcînd pe plantația sa scena tulburătoare din filmul Solaris în care cosmonautul pierdut […]

  • Bătrînii noștri mor de tineri

    26 mai 2020

    Nu mai e mult și vom auzi cum a învins Klaus Iohannis epidemia de coronavirus. „Eu, Guvernul, celelalte autorități ne luptăm pentru viețile românilor, ne luptăm ca să scăpăm de […]

  • Conspirația incompetenților

    26 mai 2020

    România funcționează în virtutea inerției. Nu de azi, de ieri, ci aproape dintotdeauna. Mulți dintre concetățenii noștri, cam 2,5 milioane, cred că România e Bucureștiul. Alții cred că România e […]

  • Mozart pe colivă

    19 mai 2020

    Ca oaia bearcă ce-și ține coada iluzorie pe sus, Guvernul României le-a dat austriecilor o lecție de demnitate națională săptămîna trecută, obligîndu-i să trimită un tren special pentru româncelecare-i șterg […]

  • O nouă stafie bîntuie România: propaganda rusă

    19 mai 2020

    Propaganda rusă, poreclită uneori “propaganda pro-rusă”, e o specie eliberată recent pe piață, într-un moment în care anticorupția s-a demonetizat, Ciuma Roșie a trecut în Opoziție, iar pericolul maghiar, folosit […]