Am vorbit de mai multe ori la telefon cu Geo Dumitrescu, să stabilim o zi ca să-mi dea un interviu. Eram emoționat. Îmi găseam cu greutate cuvintele. Nu-l întîlnisem niciodată pînă atunci pe lesne iritabilul poet. Îl știam doar dintr-o fotografie din tinerețe. Poza aceea îi plăcea atît de mult, încît atunci cînd Roger Câmpeanu, secretarul general de redacție de la România literară, îl suna să-l trimită pe Ion Cucu să-i facă o poză la zi, poetul îi spunea că preferă fotografia „aceea”. Din nenorocire, poza care-i plăcea lui Geo Dumitrescu, singura din arhiva revistei, fusese folosită de atîtea ori, că ajunsese greu de reprodus.
Prin anii ’90, cînd îi telefonam autorului Libertății de a trage cu pușca pentru un interviu, părea agasat de ceva. L-am întrebat, la a doua convorbire, ce și cum. „Mici probleme particulare”, mi-a răspuns cu vocea lui ușor răgușită, însă bine timbrată. În cele din urmă, a acceptat să ne vedem. Locuia într-o căsuță cu un pic de curte, pe strada Roma.
Casa lui din Otopeni fusese demolată la „sistematizarea” comunei. Se nimerise pe partea dreaptă a șoselei, cea unde aveau să fie construite blocurile. Casele de pe stînga rămăseseră neatinse. Poetul le spunea puținilor săi prieteni, zîmbind a pagubă, că el, om de stînga, trecuse o dată pe dreapta și uite ce pățise. Cînd m-am dus la el acasă m-a întîmpinat la ușă, supărat și vag dezorientat. Proprietarul casei îl somase să plece. Așa că deocamdată își pregătea cărțile din bibliotecă, de mutare. Nici vorbă nu mai putea fi de interviu.
Om mîndru, Geo Dumitrescu nu se plîngea că trebuia să plece din casă. Trecuse prin multe, cu o bărbăție și cu o cinste pe care alții nu le avuseseră. În anii ’50 fusese dat afară din partid și din presă sub mai multe acuzații scornite, printre care și aceea că ar fi corespondat la Paris cu Mircea Eliade. În 1967 a acceptat să devină redactorul-șef al revistei în pregătire, România literară, care avea să ia locul Gazetei literare, al cărei nume era traducerea în românește a Literaturnaia Gazeta care apărea la Moscova. Geo Dumitrescu n-a rezistat acolo decît vreo doi ani. A demisionat atunci cînd forurile vremii i-au spus că nu făcea politica partidului, refuzînd să scrie sau să publice articole scrise de alții despre secretarul general al partidului. Geo Dumitrescu n-a devenit disident. A trecut colaborator la revista Luceafărul. Acolo ținea poșta redacției, unde răspundea la scrisorile poeților și prozatorilor care voiau să debuteze. Răspunsurile poetului erau nete și mergeau pînă într-acolo că pe unii dintre cei care-i trimiteau producțiile lor presupus literare îi sfătuia să renunțe la scris. În ziua aceea, la despărțire, Geo Dumitrescu mi-a spus că urma să debuteze în calitate de chiriaș sub noul regim, al șaselea pe care-l apucase în România, ceea ce-l făcea să creadă că trăise prea mult.
