La vreo 30 de kilometri de serpentine vest de Pescara, portul italian la Marea Adriatică situat pe la mijlocul Cizmei, pe partea opusă Romei, printre alte localități cu case cocoțate pe versanți de deal, se profilează de departe clădirile medievale ridicate pe colinele din Penne. Am ajuns aici, pentru o săptămînă, la sfîrșit de septembrie, invitat de Liviu, un bun prieten și fost coleg de școală generală care s-a mutat, prin primăvară, cu soția și copilul lor de trei ani, în acest orășel al regiunii Abruzzo. Pentru că nu mai suportau, printre altele, traficul, mojicia specific românească și căcații de cîine din parcurile bucureștene. Cu banii pe care i-ar fi dat pe un apartament nou de două camere (mici) în Chiajna sau Voluntari și-au cumpărat un întreg nivel de vilă veche de trei secole ale cărei ziduri conțin și cărămizi romane, plus o bucată de etaj și o terasă cu vedere peste acoperișuri de țiglă și coaste de dealuri înverzite spre Adriatica.
Cum e să locuiești antic-medieval, cu marea la orizont, într-o clădire istorică? Întrebare pentru toți cei 12.000 de locuitori ai unei Sighișoare italiene mult mai civilizate, dar care trăiește tot în timpurile noastre. Cam strîmtorat, din veniturile aduse de fabrica de confecții premium cu Brad Pitt pe fațadă (Brioni, dacă vă spune ceva marca asta), micul comerț de supermarket (două Conad-uri și un Tigre, adică un fel de două Penny și un Mega Image), ce turism se nimerește să se întîmple în oraș, fără prea multă promovare, în pandemie (centrul de informare, închis pe toată perioada vizitei mele, pare într-o renovare continuă) și agricultură, multă agricultură, produsă prin fermele de creștere a animalelor, livezile de măslini și podgoriile în pantă din jur. Rămasă, treptat, fără cerere, prin migrarea în ultimii douăzeci de ani a majorității localnicilor tineri spre Nordul industrializat sau spre marile orașe, piața imobiliară s-a prăbușit odată cu clădirile afectate de cutremurul distrugător din L’Aquila, orașul vecin grav avariat de seismul din 2009. De ceva vreme, regiunea a intrat în atenția străinilor interesați să se stabilească în Italia, mai ales după celebra inițiativă a unor primari de oraș mic de a atrage potențiali contribuabili la bugetul local prin vînzarea unor proprietăți, în stil Dinamo, la un euro. Plus, evident, costul renovării/restaurării și relocării.
Încîntați de prețurile reduse și de perspectiva de a trăi zi de zi într-un film istoric, o mulțime de occidentali cu dare de mînă s-au mutat în ultimii ani în Penne. Americani, englezi, canadieni, australieni. Și porumbei. Mulți porumbei. O fi romantic, nimic de zis, dar, în același timp, e și una dintre cele mai mari probleme ale orașului: populația excesivă de piccioni, șobolanii zburători care bombardează trecătorii (ne)norocoși, infestează terase și înfundă cu excremente olane și scurgeri, constituie nu numai o continuă resursă de insalubritate a urbei, dar și un major risc sanitar și epidemiologic pentru comunitate. Soluția altor orașe italiene mai potente financiar a fost să aducă temporar în zonă șoimi care să-i vîneze sau să-i fugărească pentru a le declanșa instinctul de conservare. Numai că falconierii, proprietarii-dresori ai păsărilor de pradă, plătiți la ora de zbor, ca piloții de elicopter, au tarife prohibitive pentru bugetul Primăriei din Penne.
În cele cîteva ieșiri în oraș împreună, Livio mi-a ținut niște lecții de istorie locală, transmițînd mai departe informațiile primite de la un profesor care i-a făcut turul de onoare al noilor rezidenți. Penne, La Città del Mattone, Orașul Cărămizii, cu amestecul său de stiluri, baroc, gotic, Liberti (Art Nouveau-ul italian), e, practic, un muzeu al arhitecturii, material de studiu al unui curs în aer liber de Istoria construcțiilor. Porțile de intrare în oraș (cea mai reprezentativă e San Francesco, un adevărat arc de triumf încadrat între zidurile cetății medievale) delimitează centrul istoric, partea nobiliară cu palatele vechilor familii aristocratice Aristotle, Castiglione, Leopardi, clădirile de Ev Mediu cu prăvălii și ateliere la parter, demisol sau subsol, bisericile părăsite ale multiplelor culte care-au avut enoriași aici – 99, după numărătoarea lui signor professore (de altfel, sediul Primăriei e în incinta unei foste mănăstiri). Fațade monumentale din pietre arse, unele de timp, altele incendiate la asedii, frontoane cu detalii păstrate intact și opt sute de ani, porți imense din lemn, ghintuite și lustruite de patina vremii (în cea cît un perete de la Palazzo del Bono, a fost practicată o ușă atît de scundă, încît trebuie să te apleci într-o adîncă reverență ca să poți intra), curți interioare care sugerează încă somptuozitatea de altădată, străduțe pavate cu cărămizi, culoare și ganguri ce permit trecerea doar pedestru sau călare, alei, scări care urcă/coboară. Piațete tipic medievale, cu intrări înguste, aproape imposibile la acces pentru mașinile prezentului, pasarele care unesc case apropiate, coloane, arcade, balcoane, ancadramente, ogive, obloane deosebite. Prin ferestrele deschise se întrezăresc pereți cu fresce și tavane pictate cu blazonul familiei. Din păcate, pe ici, pe colo, proprietățile aparent abandonate, cu acoperișuri prăbușite și grădini neîngrijite, dau senzația că stăpînul, nobil scăpătat, n-a mai avut banii necesari restaurării.
Multe proprietăți au încă anunțuri imobiliare postate, nu pe Internet (italienii, mai ales cei în vîrstă, au o relație complicată cu online-ul și cu limba engleză) sau prin agenții (ca să evite comisioanele), ci direct pe ușă. Cam una din trei clădiri are spații de vînzare. Exemplu, ales la întîmplare: 360.000 de euro, douăzeci de camere, 700 de metri pătrați. E drept, clădirile vechi au tot felul de boli degenerative (infiltrații de apă, igrasie, izolații defectuoase sau lipsă) și nu ți se permite să le faci locuibile decît într-un anume fel, nedistructiv estetic și foarte costisitor. Pentru că aparența arhaică trebuie păstrată, spre nemulțumirea multor cetățeni. Și nu de ieri, de zi: legenda spune că însăși Margareta de Austria, o prințesă care-ar fi primit orașul în dar acum cîteva sute de ani, ar fi intenționat să-i tencuiască toate fațadele, acoperind zeci de secole de mărturii istorice.
Penne a fost la începuturile sale teritoriul vestinilor, o populație italică preromană care a pierdut lupta cu legiunile viitorului imperiu și a dispărut în liniște, asimilată rapid, fără să lase prea multe urme în istorie, în afara fundațiilor cu intrări boltite cu cărămizi din subsolul unor clădiri, locuri în care acum 2.500 de ani se oficiau ritualuri păgîne de fertilizare. Peste resturile vestine, sînt vizibile încă, pe la baza zidurilor medievale, cărămizi romane reciclate, pietre vechi pe care primii creștini ai secolelor I-II au scrijelit schelete de pește. Oriunde sapi, dai de nenumărate vestigii și artefacte, de straturi întregi de civilizații. O parte din ce s-a descoperit poate fi văzut în muzeul de arheologie din apropierea Domului, în cele zece săli în care, pe lîngă blazoanele dinastiilor de episcopi din zonă arborate pe pereți, curge prezentarea cronologică, în vitrine cu explicații (doar în italiană), a exponatelor celor mai importante, din Paleolitic pînă la secolele XIII-XV. Pentru cele ulterioare secolului al XV-lea, e suficient să revii afară.
