Dacă tot stați acasă și întoarceți pandemia pe toate fețele, dîndu-vă cu presupusul și mai e cîte cineva care pomenește la TV cu apropo despre Ciuma lui Camus, să reluăm acest roman apărut în Franța în 1947. La noi,Ciumaa fost publicat de-abia în 1968, pe cînd așa-zisul dezgheț cultural autohton, care începuse prin ’64, mai avea de trăit doar cîțiva ani.
Traducătorii romanului, Eta Wexler și Marin Preda, au lucrat în familie. Preda încă era căsătorit cu Eta, cea de-a doua lui nevastă. Știa și el franceza, dar nu cît ea, așa că probabil că el s-a ocupat de stilizarea traducerii.
De ce a apărut atît de tîrziu la noi celebrissimul roman al lui Camus? Fiindcă autorul, care a fost un timp membru al Partidului Comunist Francez, s-a retras din partid cînd a aflat că PCF-ul avusese legături vinovate cu regimul lui Stalin. Alți scriitori francezi de stînga, care erau stipendiați de la Moscova și după moartea lui Stalin, au continuat să-și primească netulburați stipendiile.
Existențialistul Camus a devenit un independent de stînga, care a început să-i simpatizeze și pe anarhiști. PentruStrăinul, Camus fusese categorisit, pe bună dreptate, drept un scriitor care constată absurdul vieții, ceea ce, în treacăt fie zis, e altceva decît literatura absurdului. Comentatorii lui Camus au pus aceeași placă și după apariția Ciumei. Romancierul s-a enervat, tot pe bună dreptate, și a explicat că Ciuma e un roman împotriva nihilismului, pe atunci încă la modă în Franța. Recitită azi, cartea acestui moralist care nu moralizează, ci doar apelează la fibra noastră morală, e o splendidă încercare de a pune în ecuație solidaritatea dintre oameni, față de individualismul, ca afacere existențială personală, din Străinul. Cîți scriitori sînt în stare, după ce au publicat un roman de mare succes, să-și pună ei înșiși la îndoială romanul, ca soluție de viață?
Camus, francez născut și crescut la Alger, unde s-a îmbolnăvit de tuberculoza săracilor, dar a și jucat fotbal ca profesionist, la Racing Club Alger, scrie un roman cît se poate de realist despre un alt oraș din Algeria, Oranul, care trecuse printr-o epidemie de ciumă în 1944. Unii dintre comentatorii săi au citit Ciuma ca pe o parabolă a Rezistenței franceze. Pe atunci asta dădea bine, iar interpretarea asta nu mi se pare forțată, dar acum, cînd am recitit romanul, cred că pur și simplu Camus a vrut să scrie un roman realist despre o epidemie ucigătoare, nu o parabolă despre Rezistența franceză. Iar dacă aici există o parabolă, ea ține numai de solidaritatea noastră la vreme de criză.
În Oran, oraș al vieții banale, încep să moară șobolanii. Ce mare lucru, cred autoritățile. După șobolani e rîndul pisicilor și al cîinilor și de-abia după aceea molima se răspîndește printre bipezi. Măsuri de carantină! Nu se mai intră și nu se mai iese din oraș. Așa începe această poveste cu mai multe personaje despre izolare la vremuri de cumpănă.
Aici, existențialistul Camus procedează cam la fel ca autorii realismului clasic francez. E mai degrabă balzacian decît modernist: construiește personaje tipice, într-un roman în care însă nu-și îngăduie, ca Balzac,să le prezinte de-a fir a păr, ci le decupează pe scurt în atitudinilelor caracteristice. Și pentru asta folosește ca voce a romanului un jurnalist care face economie și de cuvinte, și de figuri de stil, într-un stil aproape alb, care face ca romanul să nu fi îmbătrînit, nici după mai mult de șaizeci de ani de la apariție.Ca și autorul său, care a căzut victima unui stupid accident de automobil, cînd n-avea decît 47 de ani. La 44, Camus devenise cel mai tînăr premiat cu Nobelul pentru literatură.
Dacă ați citit Ciuma, recitiți romanul la vremuri de coronavirus, iar dacă nu l-ați citit, încercați acum.
Albert Camus, Ciuma, traducere de Eta Wexler și Marin Preda, Editura Polirom, 2018.
994 de vizualizări
