Românii sînt liberi să călătorească în străinătate, dar nu toți își permit așa ceva. Au și libertatea de a organiza defilări pe catwalk – pentru cine nu știe, asta e libertatea de a-și prezenta creațiile vestimentare. Chiar și în spații neconvenționale. Bunăoară într-un WC public privatizat, dintr-un oraș de provincie mai apdatat. Cel puțin așa procedează un personaj din Femeia de marțipan, romanul lui Radu Țuculescu, ca să atragă atenția mai abitir. Closetul în chestie e de o perfectă curățenie, nu conține inscripții murdare și n-are nici alte particularități specifice acestor așezăminte în vremurile de tristă amintire. Iar tipul de la casă, merituos absolvent al unui liceu german, citește Elogiul nebuniei de Erasmus din Rotterdam. Dacă vi se pare cam neverosimil, cunosc un romancier român care în tinerețe a fost paznic de noapte la o instituție, Tipul mai și scria în timpul programului, necum să citească. Deci se poate!
Satiric în primul capitol, globalist euro-trotter în cel de-al doilea și detectivistic în cel de-al treilea, care e și ultimul, romanul te duce prin arcanele amorului juvenil dintre tînărul cititor al lui Erasmus și o virgină nonconformistă. Cum e posibil ca o tînără nonconformistă să fie virgină? Din pricină că, vai, dacă era conformistă, tînăra cu siguranță n-ar mai fi fost virgină. Cînd epuizează această poveste de amor, Radu Țuculescu trece la căutarea unui criminal în serie – elvețian, nu concetățean de-al nostru! – căruia însă tot de la amor i se trage. Sau de la ceva care pînă la un punct seamănă cu amorul.
Exegeții serioși ar spune despre Femeia de marțipan că e un roman inițiatic, un fel de Narziss și Goldmund al elvețianului Herman Hesse, schimbînd doar genul unuia dintre cei doi călători medievali. Dar, în definitiv, și ghidul Baedecker poate fi citit ca un roman de călătorii inițiatic. Însă dacă l-am pomenit aici pe Hesse, aș băga mîna în foc că Radu Țuculescu i-a citit și romanele, și nuvelele. La fel cum romancierul pare să se fi inspirat și din Craii, și din Sub pecetea tainei ale lui Mateiu Caragiale cînd s-a apucat să-i facă biografia unei bătrîne cerșetoare aventuroase.
Să ne întoarcem însă la tînărul cititor al lui Erasmus, care își schimbă tonul și limbajul de la un capitol la altul încît își uită ticurile verbale din primul capitol, „fir-aș!“ și „să-mi calc pe umbră!“, luat fiind cu călătoriile și cu investigațiile, ceea ce pe mine nu mă deranjează – dar vă semnalez. După relatarea precipitată din primul capitol, personajul lui Țuculescu devine tot mai tacticos și mai calofil – probabil că a mai citit cîte ceva între timp – încît aduce tot mai tare cu Conul Rache al lui Mateiu.
La fel ca autorul Crailor, Țuculescu e și el un colecționar de vorbe tari, dar nu și de expresii „jicnite“, însă, spre deosebire de cel de-al doilea Caragiale, are o relație mai bună cu epica. Personajele lui povestesc neobosite, n-au Weltaschauung-ul înveninat de umori bilioase, în străinătate nu li se spune „români hoți“, nici „țigani“, ba li se cere și expertiza în diverse chestii. Să nu deduceți de aici că Femeia de marțipan ar fi atins de românismul protocronist triumfător, de tip România über alles. Țuculescu nu-și pierde vremea cu asemenea prostii. Își scrie romanul cu seninătate și cu chef de rîs, cu un realism fără mizerabilisme și cu citarea parcimonioasă a frecventele invocări ale organelor sexuale din vorbirea noastră cotidiană.
Radu Țuculescu, Femeia de marțipan, Editura Polirom, 2020.
774 de vizualizări
