Comoara din insulă

Să te ferească Dumnezeu de comentatorii şi de istoricii literaturii serioşi. Ăştia sînt mai periculoşi decît cenzorii, pe care cel puţin îi detestă toată lumea şi care, dacă interzic o carte, au meritul involuntar că atrag atenţia asupra ei. Prin anii 70 ai secolului trecut aceşti comentatori serioşi au ajuns la concluzia că Robert Louis Stevenson nu mai are ce căuta în istoriile şi dicţionarele literaturii engleze şi că, în general, nu merita să mai fie nici pomenit. Asta în timp ce Comoara din insulă era citită în draci, iar Borges se declara fermecat de Dr. Jekyll şi Mr. Hyde.

Şansa marilor povestitori ai lumii – şi Stevenson e unul dintre ei – ţine de fronda cititorilor care nu se lasă „încăpăstraţi” de gustul comentatorilor serioşi care îşi închipuie că pot da afară pe cine vor din literatură.

Cînd a scris Comoara din insulă, Stevenson nu s-a adresat neapărat copiilor dornici de aventuri, ci oricăruia dintre contemporanii săi dornic să citească o carte cu piraţi şi comori. Că o fi vrut să scoată bani din acest roman cu piraţi e treaba lui. (Mai are azi importanţă că Gellu Naum a scris Cărţile cu Apolodor fiindcă n-avea ce mînca? Ceea ce contează e ce i-a ieşit.) Romanul lui Stevenson e o capodoperă cu care, în zilele noastre, se joacă copiii, dar nu văd de ce, din cauza asta, ar trebui să-i retragem meritele.

Înainte de a scrie povestioara asta, am răsfoit Comoara din insulă, de teamă că aş putea avea false amintiri despre ea. Nici gînd. Era, ca să zic aşa, intactă şi în aceeaşi ordine a întîmplărilor. Începînd cu venirea lui Bill Bones la hanul „Amiralul Bembow”, cu piraţii care-i dau de urmă şi cu harta din cufărul piratului pensionar care ajunge în buzunarul lui Jim, împreună cu jurnalul asezonat cu socoteli al căpitanului Flint.

Că ideea romanului i-o fi venit lui Stevenson după ce a citit Cărăbuşul de aur al lui Poe sau după ce a citit relatări adevărate despre piraţi, asta mă interesează mai puţin. Importantă e povestea pe care o inventează el, iar felul în care o spune face din Comoara din insulă un roman de neuitat.

Pentru comentatorii serioşi nu e mare scofală ceea ce inventează Stevenson aici. Dar dacă tot e să ne dăm în bărcile literaturii cu nu ştiu cîte substraturi, potrivit cărora un roman e cu atît mai interesant cu cît seamănă mai mult cu o plăcintă cu nenumărate foi şi umpluturi, nici romanul scoţianului nu e făcut dintr-o singură foaie şi n-are doar o umplutură. Long John Silver, bucătarul de pe Hispaniola, o fi el pirat, dar la o adică poate fi un om de onoare în felul lui, şi atunci cînd întîlneşte un tînăr curajos şi cu stofă de bărbat, îl protejează de piraţii tîmpiţi care vor să-i ia gîtul. Iar un fost pirat, uitat pe insulă, poate deveni o persoană relativ cumsecade, fără să-i curgă balele după comoară, ca domnilor onorabili care au pornit în căutarea ei.

Aşa că impresiile lui Jim despre deţinătorii binelui şi ai răului se nuanţează considerabil în urma experienţei sale de căutător de comori. Şi dacă vrem să ne dăm şi peste cap în barca exegezei, putem spune că în Comoara din insulă Stevenson aproximează aici, pentru prima oară şi pe mai multe personaje, nebunia de tip schizo din Dr Jekyll şi Mr. Hyde.