Ce legătură e între asasinarea lui J.F. Kennedy și romanul acestui foarte talentat columbian? Aceea dintre un caz notoriu în toată lumea și unul de interes mai degrabă local.
Cîți dintre noi știm cu ce se mănîncă istoria Columbiei?! Cititorii de literatură știu cine e autorul Veacului de singurătate, oamenii fără preocupări literare, dar pe care-i interesează ce se întîmplă în lumea largă, au auzit la știri de Pablo Escobar și de cartelul drogurilor din Medellín, iar amatorii de fotbal stăpînesc oarece informații despre naționala Columbiei.
Despre disputele politice columbiene care s-au transformat în război civil am aflat prima oară din romanul lui Márquez, și doar punînd cu atenție lucrurile cap la cap, mi-am dat seama că ceea ce părea să se fi întîmplat într-un trecut fabulos, nimicitorul război civil al columbienilor, a avut loc de fapt pe la mijlocul secolului trecut, lăsînd – am aflat – răni care nici azi nu sînt pe deplin vindecate.
Vásquez pornește în romanul său de la asasinarea în 1948 a liderului liberal Jorge Eliécer Gáitan, candidat cu mari șanse de cîștig la președinția republicii, care a fost împușcat pe o stradă din Bogotá de un tip care a fost apoi linșat de mulțimea furioasă. Nu mult după moartea lui Gaitán au apărut primele ipoteze că asasinul său n-ar fi acționat de unul singur, ci făcea parte dintr-o conspirație și că era cu putință ca gloanțele de pistol cărora le-a căzut victimă charismaticul candidat la președinție să fi pornit din două arme.
Altfel spus, columbianul Gaitán a fost precursorul lui J.F.K., despre care se spune că ar fi fost împușcat de două persoane, și că nici una dintre ele n-a fost Lee Harvey Oswald, acuzatul-arestat care a fost împușcat la înghesuială de texanul Jack Ruby. Teoriile conspirației sînt totdeauna mai interesante decît rezultatele anchetelor oficiale. Iar ideea că un fanatic ar fi putut acționa de unul singur pentru a lua viața unei celebrități politice pare mult prea la mintea cocoșului pentru a fi luată de bună de cei care n-au încredere în anchetele oficiale.
În romanul său, columbianul pare să creadă că J.F.K. a fost împușcat de două arme, una al cărei glonț l-a lovit din spate, iar al celeilalte din față, care i-a făcut craniul „să explodeze”, deși Vásquez scrie că nu crede în teoriile conspirației. Totuși, Forma ruinelor , ne previne autorul, e un roman de ficțiune, nu o investigație aidoma acelora despre asasinarea lui Kennedy. Totuși, ca să fie crezut, Vásquez nu ezită să-și pună la bătaie în carte și numele, și viața personală, cu detalii verificabile.
La sfîrșitul cărții, autorul precizează că Forma ruinelor e o carte de ficțiune, ceea ce Márquez n-a spus despre nici unul dintre romanele lui, fiindcă n-avea nevoie, deși mătușile sale au recunoscut în Veacul de singurătate întîmplări și legende din orășelul lor, ceea ce le-a făcut să mire de unde i se trăgea celebritatea nepotului lor care nu făcuse altceva decît să povestească ceea ce știa toată lumea din orășelul lor. Chestia asta l-a chinuit și pe Márquez însuși, care la un moment dat „a recunoscut” că, scriind Un veac de singurătate, n-a făcut altceva decît să-și povestească subiectul, fără mari preocupări literare. Asta e însă nenorocirea scriitorilor care, după ce scriu o carte extraordinară, își văd comparate defavorabil cărțile de mai tîrziu cu romanul celebrității lor. În privința lui Vásquez, lucrurile nu stau la fel. Cel puțin deocamdată. Tipul e lăudat pentru cronica lui realistă a Columbiei, dar își dă seama, reverențios, că dacă n-ar fi fost marele Gabo, cel care a atras atenția asupra literaturii columbiene, încît editorii străini să se întrebe ce fac scriitorii din Columbia după Márquez, azi n-am fi stat de vorbă despre Forma ruinelor, ci eventual despre faptul să romancierii columbieni nu știu cum să scape de comparația cu răposatul.
Juan Gabriel Vásquez, Forma ruinelor, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Polirom, 2018.
