Zigu Ornea se cunoștea cu Ion Iliescu dinainte de revoluție. N-au pus țara la cale împreună, dar între ei a apărut un soi de complicitate secretă. Pe atunci, Zigu era redactor la Editura Minerva, iar Iliescu – directorul Editurii Tehnice. Ambele edituri își aveau sediul în corpul central din Casa Scînteii, cu trei etaje mai sus decît Ministerul Culturii. Pentru Ion Iliescu șefia Editurii Tehnice era un fel de trimitere la munca de jos. Pentru Zigu, funcția de redactor la Minerva era tot ce putea visa mai mult, pe atunci.
Se știau unul pe celălalt, după nume. Iliescu citea România literară, unde Zigu avea o rubrică, dar îl cunoștea și ca autor de cărți. La rîndul lui, Zigu îl urmărea de la distanță pe Ion Iliescu, de cînd căzuse în dizgrația lui Ceaușescu. Erau cam de aceeași statură, așa că atunci cînd se întîlneau la WC, fiecare în dreptul cîte unui pisoar, își dădeau bună ziua de la același nivel.
După 1990, mulți aveau impresia că Zigu făcea parte din trupa de confidenți ai lui Iliescu. Istoricul literar nu contesta această ipoteză, dar nici n-o încuraja. După mineriada din 13-15 iunie, Ștefan Agopian îi dă telefon lui Zigu și-l întreabă dacă asta era „democrația originală” despre care vorbea prietenul lui Iliescu. Istoricul literar Z. Ornea, chiar dacă era un om de stînga, nu înghițea orice din partea stîngii. I-ar fi zis-o lui Iliescu, într-o audiență, dar nu știa cum ar fi fost mai bine să se poziționeze. Ca om de cultură sau ca persoană particulară, care s-a spălat pe mîini alături de Ion Iliescu, după ce au trecut amîndoi prin fața pisoarelor?
