Din episoadele anterioare: gașca bucureșteană de infotrip în județul Neamț și împrejurimi a vizitat saloanele pregătite pentru restaurare ale Castelului Sturdza de la Miclăușeni, oalele ceramice (cu sarmale?) vechi de peste 5.000 de ani puse la păstrare în Muzeul Cucuteni din Piatra Neamț, tarabele cu artizanat chinezesc și tablourile cu peisaj viu (capre negre, pietoni de șosea aglomerată) ale Cheilor Bicazului, trunchiurile de arbori înecate în Lacu Roșu, esplanada betonată a Barajului Bicaz, manuscrisele, undițele și armele de vînătoare din Casa Sadoveanu.
Era sîmbătă seară, pe la 8, cînd am trecut brusc de la scriitor la opera sa, intrînd în Hanu Ancuței, popasul flămînzilor de pe E 85, ca să continuăm, cu și mai multă poftă, citirea paragrafelor sadoveniene de pe farfuriile cinei la care au mai fost invitați trupa Bosquito și Țăndărică de la Phoenix. Dacă conu’ Mihail ar fi știut că drumeții anului de grație 2016 vor sări peste poveștile cu tîlc ale hangiței care aduce bucatele la masă, direct la zbînțuiala pe tobele unui lăutar modern, probabil că și-ar fi transformat nuvela într-o culegere de partituri de percuție, alămuri și clinchet de carafe cu vin.
Duminică dimineață. După micul dejun și decazarea de la Roman Plaza, microbuzele au încărcat pasagerii, majoritatea fani mahmuri ai lui Sadoveanu, și au plecat să caute parcare pe lîngă Cetatea Neamțului (absolut nici o legătură cu proprietăți și persoane contemporane), pentru o vizită de ruine istorice. Care a avut succesul unei plimbări prin mall: domnii au dat o tură, așa, ca să nu se creadă cumva că ar abandona cetatea leșilor din povestirea lui Negruzzi, în timp ce doamnele s-au oprit mai mult ca să probeze ii și bundițe la magazinul offline al unei întreprinzătoare locale de la intrarea în traseul spre cetate.
Următoarea pauză de obiectiv s-a executat la muzeul memorial al celebrului povestitor de la Humulești, o căsuță modestă, gen garsonieră confort 3, cu baia pe hol, în curte, în care a crescut mare Nică al lui Ștefan al Petrei, alături de o familie numeroasă, pupăza din tei, ceaslovul cel prinzător de muște și toate personajele poveștilor copilăriei sale, care au fost reîncarnate 3D alături, peste gard, în parcul tematic Ion Creangă: capre, urși și alte animale împăiate, printre manechine în costume populare înțepenite pe lîngă diverse scule și echipamente domestice reprezentative pentru tehnologia satului din vremea aceea. Țîncii care îl așteaptă azi pe Moș Crăciun habar n-au că, acum vreo sută și ceva de ani, niște opinci noi marca PorkSkin® erau cel mai tare cadou posibil și că mamele lor ar fi visat doar războaie de țesut D&G și fiare de călcat care acum se mai găsesc doar prin gym-uri, la rastelul cu gantere.
După atîta dezmăț turistic ne-am recules la Agapia, unde ne-am rugat pentru izbăvirea tuturor păcatelor noastre. Și ale turiștilor noștri, ca să li se ierte lor toată hărmălaia provocată în incinta lăcașelor de cult/cultură, toate gunoaiele lăsate în urma autocarelor, toate deranjurile chefurilor de seară-noapte-dimineață.
Înainte de plecarea spre București a mai fost timp doar de un prînz cu lăutari la Hanu Ancuței, ca să verificăm dacă bogatele meniuri ale ficțiunilor sadoveniene, gen borș de potroace, sarmale moldovenești, plăcinte poale-n-brîu, vin de butuc turnat în poloboc, mai sînt valabile și astăzi. Mai sînt.
Din zona aia, niste nemti (tot fara aluzie la nimeni) ar face miliarde din turisti. Noi?