Mare a fost zurbaua de la Iași, din 1866, după ce Vodă Cuza a fost silit să abdice. S-a lăsat cu morți și răniți, și puțin a lipsit ca literatura română să rămînă fără unul dintre clasicii ei, Ion Creangă, amestecat pînă în gît în revolta fracționiștilor. Locotenența domnească nu se putea hotărî asupra prințului străin care urma să-i ia locul colonelului. Cum am zice azi, era vid de putere. Ieșenii antiunioniști atîta așteptau. Băgaseră de seamă că urbea lor nu mai era ce fusese înainte de unire; ajunsese un soi de anexă a Bucureștiului, în vădit pericol de provincializare. Pe atunci, Creangă era un tînăr diacon animat de sentimentele sacre ale Moldovei, rănite administrativ după unire.
În fruntea mulțimii care voia independență se afla însuși mitropolitul Calinic Miclescu, înveșmîntat în odăjdii, ca să nu iasă cu omor. Armata însă primise ordine clare. Să sugușeze revolta independenților, ceea ce a și făcut, cu prețul a o sută de morți și a nu se mai știe cîți răniți. Mitropolitul a scăpat de arestuire cu ajutorul lui Creangă. Diaconul, împreună cu alți popi devotați cauzei moldave, l-a pitit pe mitropolit într-un butoi. După această riscantă faptă, Creangă își îngăduie tot soiul de libertăți necanonice în contul salvării mitropolitului Calinic. Popa Smîntînă nu ține seama că, după ce trecuse zurbaua, Biserica din Moldova se dăduse de partea noii puteri și nu mai îngăduia excentricități din partea slujitorilor ei mărunți, indiferent de serviciile lor la vremuri de restriște. Așa că, în locul unei promovări, cum se aștepta, salvatorul mitropolitului Calinic s-a văzut pus pe liber, să-și vadă nestingherit de treburile lui lumești. Ceea ce Creangă n-a întîrziat să facă.
