Am mai scris despre proza lui Radu Țuculescu, inclusiv despre penultimul său op romanesc, Femeia de marțipan, apărut acum doi ani, în pandemie. Acolo am făcut cunoștință cu Martin Breda, adolescentul care vrea să devină detectiv, și cu iubita lui, Maraia, care studiază secretele lacrimilor. În Crima de pe podul Garibaldi, Martin Breda și-a văzut visul cu ochii: e detectiv la Poliție. Maraia se ocupă în continuare de misterele lacrimilor și ale chimicalelor, tot la Poliție. Povestea lor de amor continuă. Sînt împreună, dar trăiesc separat, de teama rutinei care surpă poveștile de amor. Nu știm cum a devenit Martin polițist cu acte, dar cum în meseria asta nu există calificare la locul de muncă, personajul lui Radu Țuculescu trebuie că a studiat la, cum îi zice acum, „Academia de Poliție“ de la Privighetori. Autorul nu ne spune, la fel cum nu pomenește nici despre un eventual doctorat luat acolo de Martin. Detectivismul adolescentului din Femeia de marțipan se transformă aici în anchetă oficială, cu tot tacîmul, începînd cu delimitarea perimetrului cu banda galbenă, inscripționată cu negru și prevestitoare de rele: POLIȚIA, NU TRECEȚI!
Crima comisă pe podul Garibaldi e motivul pe care și-l acordă autorul pentru a zugrăvi moravurile de cartier de la Cluj, înainte și după Revoluție, folosind cîrligul unei intrigi de policier. Pe coperta a patra a cărții e o trimitere la romanele polițiste, pentru cititori mai cu pretenții, ale lui Georges Simenon, cel cu comisarul Maigret. Cum Simenon mi s-a părut plictisitor și cam tern, aș fi preferat o comparație cu romanele vioaie ale Rodicăi Ojog-Brașoveanu. Povestea din Crima… e OK, dar dialogurile, care vor să fie spirituale, mi-au amintit uneori de replicile căznite din romanele și din filmele cu milițieni deștepți de pe vremuri. Bunăoară: „Privești cu insistență spre circ, zice Maraia, îți amintește de copilărie? Nici eu n-am mai fost de atunci la vreun spectacol. Am o poză cu mine călare pe un pui de elefant cînd aveam cinci ani. Ți-am arătat-o?“.
Ancheta îl face pe Martin Breda să caute informații și la cîteva personaje pitorești, din categoria ciudaților cartierului sau, cum le zice Radu Țuculescu, cu o reverență postumă la Fănuș Neagu, „frumoșii nebuni ai orașului“. Un voyeur ghinionist care umblă noaptea cu scara după el, ca să se uite la scenele de amor de la etajul 1, la bloc. Un cartofor cumsecade care trăiește din cîștigurile la pocher. Un pitic angajat la circ pe postul de om-ghiulea și care scrie poezii în timpul liber. O profesoară de matematică adulteră. Un arătos inginer agronom al cărui succes la femei atinge cote fabuloase după ce devine solist de muzică populară și trece de la succesul local la cariera de vedetă la București. Personajul despre care se tot vorbește de-a lungul anchetei e Galina, erotomana cu evoluție complicată, care își contabilizează nenumăratele aventuri și o iubire fatală într-un cinic jurnal intim în care își face loc treptat disperarea femeii frumoase că îmbătrînește.
Reconstituirea epocii trecute e plauzibilă, dar uneori cu neașteptate fraze clișeu sau cu scăpări – de pildă, cineva care lucrează într-o fabrică e terorizat de gîndul concedierii. Or asta nu se mai întîmpla în ultimii ani ai ceaușismului, dimpotrivă. Cine greșea era „prelucrat“, eventual trecut la munca de jos, dar nu era dat afară, din cauza legii parazitismului.
Spre deosebire de romanele polițiste care nu vor să fie mai mult de-atît și în care personajele sînt construite în alb și negru, Radu Țuculescu le duce pe ale sale pînă în zona gri, în care, cu excepția cîntărețului de muzică populară, un odios, negativii au și trăsături cu plus, iar pozitivii, defecte, pe ici, pe colo. Totuși, paradoxal, Crima… funcționează bine potrivit canoanelor policier-ului, dar scîrțîie tocmai în stratul cronicii moravurilor, acolo unde autorul strălucește în cărțile sale anterioare.
Radu Țuculescu, Crima de pe podul Garibaldi, Editura Polirom, 2022.
