Făcea economie de „eu“ cînd vorbea și avea un zîmbet fin, aproape insesizabil, cînd trecea de la literatură la treburile cotidianului, pe care le credea mai puțin presante. Îi sprijinea pe tinerii critici, fără să le ceară ceva la schimb. Nu i-a trecut niciodată prin minte să-i desființeze dacă-i ieșeau de sub cuvînt, necum să facă una ca asta. Nu și-a amestecat niciodată simpatiile și antipatiile politice cu evaluarea critică a autorilor. În perioada marii raderi a clasicilor modernismului nostru, de la începutul anilor ’90, și-a păstrat cumpăna și cumpătul. Detesta specia procurorilor literari, apărută la noi în anii ’50 și redeșteptată fioros în ultimul deceniu al secolului trecut. Iacobinilor care cereau punerea la index a lui Sadoveanu le-a spus să se astîmpere cu prostiile – reamintindu-le că Sadoveanu n-a scris numai Mitrea Cocor sau texte propagandistice din categoria Lumina vine de la Răsărit, ci a lăsat o operă care strivește fărașele lor meschine. Să spunem adevărul, dar în întregime, nu pe bucăți convenabile!
În plină glorie a criticii semiotice care proclama prioritatea absolută a textului față de autorul său, pînă într-acolo că Roland Barthes anunța moartea autorului, Eugen Simion publică Întoarcerea autorului, cu care demontează sclipitor și convingător schelăria teoretică a semioticienilor. Ceea ce atunci li s-a părut multora o reacție venită din partea unui tradiționalist care nu ține pasul cu vremea s-a dovedit mai tîrziu a avea valoare profetică. Recitite azi, eseurile sale din Întoarcerea autorului te cuceresc prin simplitatea și umorul cu care criticul tratează ariditățile indigeste ale tehnicalităților semioticienilor.
Cînd eram student, la orele profesorului Eugen Simion, pe atunci conferențiar sine die, fiindcă nu corespundea criteriilor unei anume Olivia Clătici, analfabetă funcțional cu înaltă funcție în Ministerul Învățămîntului, se umplea amfiteatrul „Odobescu“, din cel mai simplu motiv din lume: simțeai că iubește literatura fără să se împiedice în interdicțiile cenzurii și te cucerea cu talentul său de a o spune. Imediat după apariția romanului lui Preda, Cel mai iubit dintre pămînteni, Eugen Simion a pus programa în paranteză și ne-a vorbit două ore, fără pauză, despre viața și întîmplările lui Victor Petrini. Cîteva săptămîni mai tîrziu, cînd autorul lui Petrini a murit, un Eugen Simion care-și ascundea cu greu emoția ni l-a evocat cu o sensibilitate rănită pe Marin Preda cel viu, cu care călătorise la Paris și care-i spunea povești despre Tudor Călărașu (Moromete) și despre Siliștea-Gumești, „un mic sat de cîmpie, despre care, cînd îl vedeai, n-ai fi crezut în ruptul capului că e modelul satului din Moromeții“. Apoi zîmbetul fin a dispărut de pe fața criticului care a anticipat că ne așteaptă vremuri grele.
Sa fie nume real? Parca este din operele lui Alecsandri
E cît se poate de real.