Cronologia mistificării

Pe 29 martie 1992, la Sala Polivalentă din Bucureşti, Bogdan Niculescu Duvăz şi Radu Berceanu pun primele trepte ale ascensiunii socialistului Traian Băsescu. De fapt, le fură. Fiind ultima zi a Convenţiei Naţionale a FSN, cu un prezidiu prestabilit şi cu agenda clară a îndepărtării lui Ion Iliescu de la conducerea partidului, Duvăz şi Berceanu au o idee care salvează adunarea de la ţigăneală: iau toate scările care duceau din sală pe scenă, la microfoane şi scandal. Ion Iliescu nu mai poate ajunge să ia cuvântul şi priveşte stupefiat cum sala votează un nou preşedinte al FSN, pe Petre Roman, susţinătorul moţiunii „Viitorul azi“. Iliescu şi cei din jurul său nu acceptă lovitura de scenă şi, pe 28 iunie, lansează oficial FDSN (Frontul Democrat al Salvării Na­ţionale). Dar asta este altă poveste.

Alegerile generale din 1992 plasează FSN pe al treilea loc în Parlament, după FDSN şi CDR. Poziţia aceasta aduce 18 mandate de senator şi 43 de mandate de deputat pentru FSN, printre care şi primul mandat de deputat al lui Traian Băsescu. Pentru că nu se înţelege pe posturi cu FDSN, FSN intră în opoziţie, iar România este guvernată de „Patrulaterul roşu“ format din FDSN, PRM, PUNR şi PSM. În 29 mai 1993, fuzionând cu Partidul Democrat prin absorb­ţie, FSN îşi schimbă numele în Partidul Democrat – fost FSN. În acelaşi an, FDSN se transformă în PDSR (Partidul Democraţiei Sociale din România). Sub conducerea lui Petre Roman, cu un Traian Băsescu în plină ascensiune în partid, PD se înscrie pe drumul socialismului modern. Alianţele făcute de partid între 1993 şi 1994 poartă numele Alianţa Social-Democrată (prin care PD înghite Partidul Democrat al Muncii) şi, mai apoi, Uniu­nea Social-Democrată – împreună cu Partidul Social-Democrat Român. Sub numele Uniunea Social-Democrată, PD (fost FSN) participă la alegerile din 1996 şi intră la guvernare alături de CDR şi UDMR.

Folosind relaţiile internaţionale ale lui Petre Roman şi alianţa cu Partidul Social-Democrat Român, tot în 1996 PD este primit în Internaţionala Socialistă, în dauna PDSR. Mai mult, timp de nouă ani, cât a făcut parte din Internaţionala Socialistă, PD s-a poziţionat ca veritabil partid social-democrat, unicul de acest fel din România, zădărnicind orice încercare a PDSR de a accede în această organizaţie. Fiind perceput ca un puternic partid socialist/social-democrat, PD primeşte sarcina de a organiza la Bucureşti, în 1999, întrunirea Comitetului Internaţionalei Socialiste pentru Europa Centrală şi Răsăriteană.

Guvernarea PD alături de CDR şi UDMR marchează începutul ascensiunii de neoprit a lui Traian Băsescu şi dă primele semne asupra caracterului distructiv al acestuia. În Guvernul Ciorbea, Traian Băsescu devine pentru a treia oară ministru al Transporturilor (după un mandat similar în Guvernul Roman şi unul în Guvernul Stolojan). Coabitarea cu şeful Guvernului devine, însă, imposibilă, după ce Traian Băsescu este actor principal în „Scandalul Apartamentul“, o listă de membri ai PD care au ocupat ilegal locuinţe de protocol între 1992 şi 1996, deşi funcţiile deţinute nu le mai permiteau acest lucru. Lupta lui Traian Băsescu pentru propria locuinţă de la stat şi pentru beneficii nemeritate duce, după ameninţări cu intrarea în opoziţie, la demiterea lui Victor Ciorbea, în februarie 1998. Ciorbea şi PNŢ-CD se pregăteau să iasă nu doar de la guvernare, ci şi din istorie, în timp ce Traian Băsescu mai obţine două mandate de ministru al Transporturilor, în guvernele Radu Vasile şi Mugur Isărescu. La sfârşitul lui 2000, Traian Băsescu avea cinci mandate de ministru al Transporturilor, întinse pe şase ani, şi nici un kilometru de autostradă construit sau contractat.

Cu moţiunea „România puternică, România Social-Democrată“, Traian Băsescu devine preşedintele PD în 2001, înlăturându-l pe Petre „Eşti cel mai bun“ Roman. După mătrăşirea acestuia, PD mai face o mutare-surpriză, absorbind Partidul Naţional Român (fost Noua Românie) al lui Virgil Măgureanu, fost şef al SRI şi fost ofiţer de Securitate. Măgureanu n-a venit cu mâna goală în PD, ci cu o gaşcă de tineri securişti din Alba, cu know-how-ul mânuirii de dosare şi al ascultării de telefoane, cu banii fraţilor Păunescu şi cu o foarte mare parte dintre naţionaliştii de stânga din PUNR.

Aliat cu PNL pentru a ajunge la putere, lucru ce nu i-ar fi reuşit fără alianţa cu fostul colaborator al Securităţii Dan Voiculescu, Traian Băsescu ajunge preşedinte al României în 2004 şi impune o guvernare a alianţei D.A., în ciuda rezultatului de la alegeri. În 2006, Traian Băsescu rupe din PNL o aripă solidară cu o altă turnătoare a Securităţii, Mona Muscă. Aripă pe care o şi înghite în 2007, formând PDL.

Deşi astăzi pozează în om de dreapta, Traian Băsescu a menţinut PD în Internaţionala Socialistă până în 2005, când a simţit că popularii europeni sunt mai pe val. Deşi se dă mare luptător anticomunist şi antisecurist, întreg partidul său este creat, adus la putere şi întărit doar cu ajutorul securiştilor şi al comuniştilor. Cum reuşeşte un membru al Internaţionalei Socialiste, care în opt ani de mandat n-a luat măsuri de dreapta, să fie idolul tuturor celor care se declară „adevăraţi susţinători ai dreptei“ rămâne un mister, încă unul, al uriaşei mistificări care este transformarea lui Traian Băsescu din comunist cu aplecări securistice în cel mai bun produs al intelighenţiei neoliberale.