Cu CFR Călători, între creștinism și buda

Nu știu să existe, dar poate că vreun purtător de sutană, înzestrat cu niscaiva talent, ar trebui să inventeze o rugăciune pentru călătorul pornit la drum cu trenul. Pentru că nu-i tocmai ușor să te înhami la 8-10 ore de călătorie, într-o garnitură de tren ce nu pare să fie conștientă de anul în care ne cărăm în spinare existența.

Suntem în 2025, mi-o confirmă buletinul și durerea încheieturilor după câteva ore de șezut în căldura și cocleala unui vagon plin ochi, în care aerul condiționat pare o chestie ruptă dintr-un film science-fiction. Încet, șontâc-șontâc, din gară în gară, roțile trenului cântă o melodie tristă și nici măcar nu mai există un vagon-restaurant unde să te refugiezi. Pe lângă stațiile programate, trenul mai oprește din când în când, pe câmp, să admirăm peisajul, preț de o țigară. Numai că, ce să vezi, fumatul e interzis în tren, chiar și dacă trenul e oprit și tu te sprijini în țigara scoasă pe ușa vagonului, să nu care cumva să intre fumul în cocleala din interior. Cumva știam asta, însă a trebuit să mi-o confirme și controlorul mic și gras, cu moacă și atitudine din perioada în care a fost construit vagonul. Încerc să par glumeț și-i spun că-i drum lung până la București și că, pe undeva, e țigara de după BDSM-ul constant al călătoriei. Da, merge o țigară, dar ar bea și nașul o bere la țigara ta, îmi spune zâmbitor controlorul durduliu. Haios băiat, desigur, mi-a ținut chiar și o predică de popă, despre puterea exemplului, în care dacă mă lasă pe mine să fumez au să mă urmeze și alții, ceea ce nu suna deloc rău, căci părea să fiu un lider, pentru o clipă. Zîmbind, am tras un fum din țigară, cu toată forța plămânilor mei cei munciți, și m-am căutat în portofel. N-aveam nimic mărunt și una de 50 de lei părea cam mult pentru privilegiul de-a fuma din ușă, așa că mi-a venit o idee. Eram, totuși, la dracu-n praznic, undeva în anii ’90, așa că l-am întrebat discret dacă n-ar vrea să bea vreo trei beri mai bine, că și eu aș vrea să mă mut la clasa întâi, că parcă aș lucra ceva. Mi-a făcut din ochi cu mâna, discret, și a palmat bancnota, după care m-a condus, ca pe un lider, la noul meu loc. Confort, aer condiționat, masă pe care să-mi pun laptop-ul, m-a și întrebat, politicos, dacă e totul în regulă. Și era în regulă, căci au și anii ’90 avantajele lor. Cât despre rugăciunea aia, dacă e vreun popă cu idei, să o facă măcar despre dorința de-a da peste un controlor de treabă.