Cartea asta ar fi putut să se intituleze și Balada navetistului de odinioară, chiar dacă Florin Lăzărescu nu-și însiropează romanul cu nostalgii auctoriale. Autorul relatează peste umărul personajului său, Pavel, fără comentarii și fără explicații, încît nu știi ce părere are despre acest bătrîn navetist care vrea să iasă la pensie. Nu știi, dar treptat îți dai seama, ca să zic așa.
La începutul secolului trecut, nuvelistica autohtonă era plină de personaje care nu izbuteau să se adapteze noilor vremuri, în timp ce autorii lăcrimau de dragul lor, ceea ce-l scotea din sărite pe E. Lovinescu, sătul pînă peste cap de paseismul de care suferea proza românească, dar care era în schimb ridicat în slăvi de Nicolae Iorga, dinspre semănătorism, și lăudat de poporaniștii de la revista Viața Românească. Contrazicerile dintre modernizatori, care voiau artă pentru artă, și apărătorii tradiției, care predicau arta cu tendință, aveau și un nemărturisit substrat politic, de care nici liberalul Lovinescu, nici – mai ales – tînărul naționalist Iorga nu erau străini. Polemicile astea au tot reapărut la noi – inclusiv în perioada național-comunismului lui Ceaușescu în care autonomia esteticului era atacată de „patrioții“ care-i proslăveau pe Decebal și pe urmașul lui direct, Ceaușescu.
Un timp după Revoluție, dacă te împingea păcatul să spui că lucrurile nu merg bine în democrația de la noi, îți săreau la jugulară tot soiul de trepăduși politico-literari care te acuzau de „nostalgii comuniste“ și te vedeai luat în brațe cu de-a sila de „patrioți“ de teapa lui C.V. Tudor. Iar autori ca Pavel Coruț fabricau, cu succes la public, teorii ale conspirației în care securiștii buni salvau patria de inamicul din afară și de slugile sale dinăuntru.
Personajul lui Florin Lăzărescu e unul dintre ultimii supraviețuitori ai navetismului de odinioară. Cei mai mulți dintre ei au murit, cei încă vii s-au dus în străinătate să muncească pe euro. Pavel a schimbat angajatorul de pe șantier, care nu mai e statul, ci un antreprenor particular, și nu înțelege mare lucru din ceea ce se întîmplă mai nou la oraș. Trenul cu care se duce el la oraș, odinioară ticsit de navetiști, circulă aproape gol, dar, în numele vremurilor de odinioară, Pavel merge cu „nașul“. Chestia asta o contrariază pe fata lui, care-i cumpără bilet și-l dăscălește. Aici cred că Florin Lăzărescu exagerează: tradiția călătoriei cu „nașul“ s-a păstrat printre tineri. Pe șantierul unde muncește Pavel și-au făcut apariția niște vietnamezi – necalificați, dar ascultători, picați la propriu de pe altă lume. Noua generație de muncitori se uită chiorîș la noii veniți, fiindcă e de părere că vietnamezii au venit să-i lase pe drumuri pe localnici.
Micile întîmplări prin care trece navetistul se înlănțuie după logica unei zile obișnuite – Lăzărescu nu fantazează, scrie documentat despre această lume pestriță de care Pavel vrea să se despartă deși n-are încă vîrsta pensionării, în schimb a adunat anii trebuincioși. Ar mai sta el pe șantier, dar îl terorizează un malac de care Pavel n-are cum să se apere: băieții din echipa lui nu mai sînt pe șantier să-l apere de golanul care-i cere vin de țară și-l bate fiindcă nu i-l aduce. Narațiunea avansează cehovian, cu același umor discret ca în Lampa cu căciulă, în această lume în care nimic nu e definitiv, iar lucrurile se tot repetă ca într-o buclă a timpului, încît personajul trece prin ele calm și resemnat, ca și cum s-ar afla în muzeul propriei sale vieți. Romanul lui Florin Lăzărescu, cu frumusețea sa simplă, impecabil conturată, îți reamintește că autorul e unul dintre cei mai buni prozatori români de azi.
Florin Lăzărescu, Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, Editura Polirom, 2021.
839 de vizualizări
