Ca să nu-mi scoată nimeni ochii că vreau să fac reclamă revistei de proză scurtă Iocan, precum și dintr-o sănătoasă superstiție de redactor, n-am scris despre ea imediat după apariție. În ordine inversă, din cauză că Florin Iaru și eu scriem la Cațavencii, ar fi rezultat că vreau să-i facem vînt în larg lui Iocan după ce a ieșit pe piață. Or, e o naivitate din partea celor care scot o revistă s-o laude tot ei, primii, ca să-i facă și pe alții să le țină hangul. Mai ales că mă așteptam ca publicațiile aflate sub comanda sau sub tutela Uniunii lui Nicolae Manolescu-Trei Mandate să nu sufle o vorbă despre Iocan. Nu că asta ar fi contat, dar așa, ca chestie.
Dacă revista noastră ar fi fost proastă (dar știam că nu e!), critica de țuțăreală s-ar fi repezit s-o facă praf, ca să-și dovedească atașamentul față de mult iubitul președinte reales. Tăcerea țuțărilor manolescieni mi s-a părut, din cauza asta, în afară de ceea ce: o mizerabilă conspirație a slugărniciei critice, echivalentul unor comentarii elogioase.
Dacă însă Iocan ar fi fost o revistă bună, dar fără cîrlig la cititori – se întîmplă și asta –, nu mă îndoiesc că un Alex. Ștefănescu sau altcareva din categoria criticii de frunzăreală s-ar fi reprezit să-i proclame triumfător eșecul și să acuze echipa redacțională că nu știe pe ce lume trăiește, de s-a apucat să scoată o revistă de proză scurtă, împotriva curentului.
Cînd ne-am gîndit să publicăm o revistă de proză scurtă – Iaru, Marius Chivu, Dan Pleșa editorul și eu –, știam că în România proza scurtă autohtonă se citește din ce în ce mai puțin. Știam și că editurile care publică volume de proză scurtă ale debutanților își planifică pierderile pentru tirajul de 500 de exemplare în care scot asemenea cărți. Contraargumentul lui Florin Iaru a fost că tocmai din toate aceste motive de scepticism trebuia să încercăm.
Florin Iaru, poetul care s-a apucat și de proză scurtă și care mai nou e și profesor de creative writing, e unul dintre acei tot mai puțini scriitori români care știu să creadă rațional, nu numai din entuziasm, în cauzele aparent pierdute. Mai tînărul Marius Chivu, mai întîi critic mai degrabă sceptic, apoi poet și autor de proză scurtă, care predă și el creative writing și cel care a găsit numele revistei, Iocan, a fost cel care, stînd cu picioarele în ligheanul cu apă rece al criticului, a zis și el s-o facem. Cel de la care mă așteptam cel mai puțin să marșeze la chestia asta, Dan Pleșa, editorul de la Vellant, cel care ar fi avut cel mai mult de pierdut din aventura asta, s-a lăsat cucerit de ea, ca predicatorii în pustiu pe care-i electrizează o epifanie.
Una peste alta, revista Iocan a fost atît de bine primită de cititori, încît a trebuit să scoatem și al doilea tiraj, tot de 1.500 de exemplare, ceea ce pentru o revistă literară pare o cifră fabuloasă, iar criticii, alții decît cei de țuțăreală, nu mai știu cum s-o laude. Și deodată, toți cei care proclamau moartea prozei scurte românești s-au trezit într-un ofsaid de evaluare.
Nu vă laud, totuși, revista Iocan și nici nu iau la evaluat povestirile care au apărut în primul număr al acestei cărți în serial. (E și superstiția bună la ceva.) Dar țin la fiecare text în parte, la fel cum am ținut ca în acest prim număr, la capitolul „Clasicii români ai prozei scurte”, să apară o povestire de Ștefan Bănulescu, maestrul meu român din adolescență. Să zicem însă că apariția asta am programat-o eu, dar cînd am văzut în sumar o povestire, la noi inedită, de Truman Capote am fost la fel de fericit ca atunci cînd mi-a apărut primul volum de povestiri, doar că ceva mai sigur decît atunci.
Va pot trimite o povedtire ?