Cînd am început să citesc ce scria A.E. Baconsky, cu cîțiva ani înainte de cutremurul în care a pierit, cîțiva cunoscuți, mai în vîrstă decît mine, nu erau deloc încîntați. Dar nici nu-mi spuneau ce aveau împotriva lui. Poate, mă gîndeam, neplăcerea li se trăgea de la modernismul lui apăsat și de la proza lui încifrată.
Nu mi-a picat deloc bine cînd am dat de volumele de tinerețe ale lui Baconsky, chiar dacă încă din 1956 se dezisese de ele. Erau de un stalinism deșănțat. Junele autor împingea lupta de clasă pînă într-acolo, în versurile lui, că ai fi zis că era procuror, nu literat. Și după ce am aflat că rafinatul autor al Echinocțiului nebunilor se mai ținuse și de porcării cu care le făcuse rău scriitorilor, mulți ani n-am mai putut să-l citesc. E drept că unii dintre colegii lui de generație s-au ținut de porcării toată viața, dar de la ăia, cel puțin, n-aveam pretenții. Schimbaseră dindărătul lui Stalin și al lui Dej cu dindărătul lui Ceaușescu.
Dar dacă Baconsky ar fi rămas la poezia de partid, cea aducătoare de funcții și de purcoaie de bani? Ori dacă și-ar fi vînat în continuare confrații, pîrîndu-i la partid, ca Titus Popovici, sau și la partid, și la Securitate, ca Eugen Barbu?! Cei care i-au scos ochii și după ce-a murit că, chiar dacă a schimbat radical macazul, n-a fost un disident „autentic”, uită că ei n-au îndrăznit nici pe sfert cît el, ba s-au apucat la bătrînețe de stalinisme.
