Pînă în 1989, Marin Sorescu era scump la vedere prin locurile de întîlnire ale scriitorilor din București. Nu-i plăceau discuțiile și bîrfele „la un pahar” de la restaurantul Uniunii. Pe atunci, Sorescu era redactorul-șef al revistei Ramuri, din Craiova. De la el a pornit marea tărășenie cu plagiatul lui Eugen Barbu din romanul Incognito, volumul al treilea, cînd s-a dovedit că Barbu, „patronul” revistei Săptămîna, furase cu hurta zeci de pagini din rusul Konstantin Paustovski pentru a le planta în romanul lui popular, dar și din Malraux – mai puține, e drept. Ciudățenia era că atît Paustovski, cît și Malraux fuseseră traduși în românește, încît hoția lui Barbu era lesne de dovedit.
Unii dintre cunoscătorii dedesubturilor operei lui Eugen Barbu erau de părere că patronului i se trăgea de la revolta negrilor care-i scriau romanul, mai precis de la Nicolae Paul Mihail, supranumit Cocoșatul, cu care Barbu publicase în tandem un roman, Războiul undelor. Cocoșatul se supărase pe el că nu-l pusese coautor și la Incognito, așa că i-o făcuse în cel de-al treilea volum, care apăruse în peste 100.000 de exemplare. Cocoșatul, el însuși scriitor – și prolific, nu oricum –, era otrăvit că ceea ce scria pentru Barbu avea succes, în timp ce cărțile lui nu prea erau băgate în seamă. Autorul Principelui îi plătea bine Cocoșatului munca de negru literar, dar inepuizabilul Mihail voia și partea lui de glorie din Incognito.
În vara lui 1988, mă întîlnesc cu Marin Sorescu la vila scriitorilor de la Neptun. El venise, eu plecam. O zi noroasă. Dar nu era frig. Ne-am nimerit amîndoi pe faleză, înainte de masa de prînz de la vilă. Poetul, îmbrăcat în costum cenușiu și cu un pulovăraș vișiniu în rol de vestă. L-am întrebat ce și cum despre plagiatul lui Barbu. Sorescu nu prea avea chef de vorbă pe tema asta. Dar tot plimbîndu-ne noi în sus și-n jos pe faleză, mi-a spus una-alta. Nu mi-a răspuns însă la marea întrebare: el se prinsese de plagiatul lui Barbu sau primise un pont?
Scund, cu mustața lui țepoasă, Sorescu ar fi preferat de la mai tînărul său confrate, adică eu, întrebări despre opera sa, nu despre afacerea cu plagiatul lui Barbu. Așa că, pentru a-i dezlega limba, l-am întrebat cum îi mergea cu Premiul Nobel, la care se zvonise că fusese propus. Simple zvonuri! Cine ar fi îndrăznit din România să-l propună pe el la Nobelul literar cînd ăla, tovarășul, era propus pentru Nobelul pentru Pace?
După doi ani, Eugen Barbu a fost exclus din Uniunea Scriitorilor, iar Marin Sorescu, la rîndul lui, a fost debarcat de la conducerea revistei Ramuri printr-o revoltă a angajaților revistei. Între timp, Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor înființaseră România Mare, iar cîțiva ani după aceea Marin Sorescu avea să devină ministrul Culturii.
În ziua aceea, pe faleză, Sorescu mi-a dat un citat din La Lilieci: „Minune mare, Dumnezeu!”, apoi ne-am dus să luăm prînzul la vilă.
1.799 de vizualizări
