Cu Veterok la iarmaroc

Încă aveam televizor Venus, alb-negru, cu lampă PL 500 obosită, care mai duhnea a ode ceaușiste. 1990: post-comunismul ca un amestec de ocru securist și bleu-ciel naiv al celor care credeau că democrația vine de la sine. Ne uitam ca apucații la TVR, cu toată familia, și făceam politică de sufragerie până seara târziu. Așa ne-a apărut la Telejurnal un Iliescu întunecat care anunța că Podul de Flori de peste Prut, care ne unea cu frații noștri basarabeni, nu era doar un concept teoretic, ci și un fapt concret. Într-o perioadă în care începuserăm să ieșim „afară“ cu pașapoarte și vize obținute după ore de stat pe la cozile ambasadelor, președintele ne dădea marea știre că se poate trece spre Republica Moldova doar cu buletinul.

Eu și un prieten de-al meu, în toată zbaterea asta politică de început de lume nouă, visam să călătorim pe canalele și ghiolurile Deltei cu bărcuța noastră, iar pentru asta aveam nevoie de un motor. Mic, fără pretenții, dar care să ne scutească de efortul de a da la vâsle ore întregi. Ce putea fi mai nimerit pentru aceasta decât un motoraș Veterok, din ăla rusesc, cu câțiva cai-putere? Era un zvon printre știucarii cu dor cronic de Deltă de la București că în piața de la Chișinău veneau rușii cu motoare de barcă ieftine, așa că anunțul făcut de Iliescu a fost pentru noi amestecul detonant care ne-a pus la drum. Un pas mic pentru unioniști, unul mare pentru pescari.

A doua zi de dimineață eram într-o Dacie 1310 zburând, așa ni se părea atunci, spre Ungheni. Am ajuns după multe ore în vamă, acolo unde am aflat că nu se putea trece doar cu buletinul. Noroc că aveam la noi pașapoarte, pentru că puteam trece granița spre Chișinău doar cu o viză de tranzit spre Ucraina, așa ne-au spus vameșii moldoveni, altfel destul de prietenoși. Lângă ei am constatat însă că erau soldați ruși cu Kalașnikovul pe umăr, un detaliu care părea atunci natural, așa că nu am stat pe gânduri și am cerut viză de tranzit spre Ucraina.

Am primit viza și am intrat în Republica Moldova, numai că după câteva sute de metri ne-am oprit într-o coadă uriașă de autocare cu numere cam din toate republicile posibile și imposibile ale Uniunii Sovietice defuncte. Urma un nou punct de control, pe sistem sovietic, cu control vamal, acte la răsfoit și tot ritualul militarizat. Aveam de stat probabil o zi. Da, o zi, așa ne ziceau niște basarabeni de la coadă. Băi, ești nebun? Cum o zi? Unul dintre ei, cu accent rusesc puternic, ne-a zis că am putea totuși să depășim convoiul de autocare, că noi suntem cu autoturism. Ne suim în Dacie și pornim, depășind primele autocare, așa cum ni se spusese. Trecem de unul cu număr de Rusia, altul cu număr de Ucraina, altul cu număr de Armenia și tot așa. Toți veneau din Turcia cu marfă pentru iarmaroacele lor, în special blugi, adidași, Coca-Cola, gumă de mestecat. Începuse antreprenoriatul și la sovietici, iar noi depășeam autocar după autocar, până când ne-au ieșit în fața mașinii niște indivizi cu topoare, pe care le agitau, făcându-ne semn să oprim.

Ne-am oprit, ne-am dat jos din mașină și ne-am dat seama că erau niște moldoveni dintr-un autocar cu numere de Chișinău. „Vă criedeți șmiecheri, măi, rumânilor? Marș la coadă!“, a urlat la noi un moldovean mic de statură, cu trăsăturile feței marcate de viața în colhoz. „Am crezut că asta-i coada doar pentru autocare“, zicem noi, dar moldovenii erau obosiți și nervoși după un drum lung de la Istanbul. „Auzi la ista… Cie căutați la noi? Lasî, că știm noi. Ați vienit să nie luați mâncarea, că la voi, la rumâni, v-a lăsat Ciaușiescu flămânzi.“ Eu, cu evlavie unionistă în suflet, am încercat să-l apropii pe fratele moldovean și i-am spus că altfel ar trebui să vorbim noi între noi, românii. Omul mi-a spus direct că nu e român, el e moldovean.

Așa îl învățase programa sovietică la școală și era imposibil să-i scoți asta din cap. „Dacă tu ești moldovean și eu român, și ne înțelegem perfect când vorbim aceeași limbă, ce limbă e asta, nu e limba română?“, îi zic eu ușor iritat. „Io vorbiesc moldoviniește“, mi-a răspuns ferm moldoveanul cu topor. În acel moment a venit în spatele meu un tovarăș de-al lui și a început să-mi șoptească la ureche într-o română cu ceva mai puțin accent moale rusesc. „Nu-l luați în seamă, voi nu știți cum este să trăiești generație după generație cu mitraliera rusului la tâmplă…“, îmi spuse acesta cu vorbă joasă, rară și apăsată. L-am crezut și am înțeles. Apoi mediatorul s-a dus și i-a îmbunat pe colegii din autocar să ne lase să trecem.

Și am trecut cu teama că vom fi din nou opriți, dar, ca prin miracol, aceasta a fost singura baricadă cu topoare, chiar dacă am trecut pe lângă autocare din care răzbeau la noi priviri chiorâșe de tătari, uzbeci și kazaci îmbătrâniți prin vămile perestroikăi. Se lăsase noaptea, am zis să mergem până ajungem în Chișinău, unde vom înnopta în mașină, mai sigur așa decât să oprim prin vreo pustietate.

Am intrat pe o autostradă ciudată, cu un fel de criblură presată în asfalt și cu drumuri de pământ de ambele părți, proaspăt arate. Ne tot întrebam care e rostul celor două drumuri paralele și am ajuns la concluzia că sunt făcute special pentru tancuri, drumuri militare strategice care duceau evident spre România. Apoi, din noapte, a apărut o mașină de Miliție, Lada bătrână, care ne-a oprit. A venit milițianul la noi și ne-a vorbit, evident, românește. Acte, alea-alea, până a văzut pe bordul mașinii noastre un pachet de gumă de mestecat americană, care l-a hipnotizat. Ne-a zis direct că l-ar vrea, să-i ducă puștiului de acasă. I-am dat două, să ne lase să plecăm, a mulțumit omul de zece ori, chiar dacă era o taxă de trecere.

Spre Chișinău a mai apărut din noapte, trecând fantomatic dintr-o parte în alta a autostrăzii, un soldat cu mitralieră în mână. Părea ireal, dar în curând am văzut la liziera unei păduri mai multe tancuri, camioane și soldați stând în jurul unui foc. Era Armata 14 a Rusiei, aparent retrasă de la granița cu România.

Chișinăul cenușiu de a doua zi nu a avut nimic spectaculos, nu am găsit motoarele de barcă după care plecaserăm, doar o piață plină cu fructe superbe, mere, pere și caise cum nu mai văzuserăm. Ne-am întors la granița cu România  într-o coadă de autocare mai mare decât cea de la venire, pline cu antreprenori ce visau la bazarele Istanbulului și la chiverniseală.

Am stat o noapte în acea coadă privind spectacolul suprarealist pe care ocupanții unui autocar din Georgia ni l-au oferit la marginea drumului. Georgienii și georgiencele au coborât, au făcut un foc mare și au scos, de acolo de unde autocarele țin în mod normal bagajele, oi legate la picioare. Aveau cu ei doar oi legate la picioare, mâncarea lor până la Istanbul, unde vor umple autocarul cu marfă de bazar. Au tăiat beregățile câtorva oi, le-au pus la fript și au deschis sticlele de vodcă. Mustăcioși transpirați și brunete nurlii au băut în jurul focului, apoi au dansat cu ciosvârtele fripte de oaie deasupra capetelor. Iar ele, la climaxul petrecerii, și-au scos tricourile și sutienele într-un dans coborât parcă din vremurile de dinainte de Noe.

Răsăritul soarelui ne-a găsit în graniță, unde era un ofițer rus secondat de o piticanie de soldat cu mitralieră. I-am arătat pașapoartele și ne-a privit cu ochi albaștri, reci, în care nu puteai să citești nimic. „Nazad!“, s-a răstit el la noi. Cum, bă, nazad, vrem înapoi în România… „Nazad“, zice el din nou. „Na Ucraina, tranzit.“ Aoleu… Am pus-o. Trebuia să mergem în Ucraina, să luăm ștampila pe pașaport și după aia să venim înapoi. I-am strecurat o hârtie de cinci dolari în pașaport și i-am spus: „Etă tranzit Ucraina“. Ochii lui albaștri au căpătat în sfârșit expresie umană și fața i s-a umplut de fericire. A luat rapid dolarii, ne-a dat pașapoartele și soldatul post-sovietic – probabil un buriat de prin Irkuțk, ce părea că înoată în niște cizme cu trei numere mai mari – a ridicat bariera. Am intrat în sfârșit în România, unde am aflat că toate motoarele Veterok erau deja în piață, la Iași. Alți români, mai întreprinzători, ne-o luaseră înainte și erau cu ele la vânzare. Începuse capitalismul.