Povestea lui Vasile Sav e spusă și azi în lumea literară de la Cluj. Omul era poet și traducea din latină. Cu poezia n-a prea nimerit-o. Făcea parte din categoria stimabililor citați pe liste lungi. În schimb, cînd venea vorba de traduceri din latină, toată lumea îi făcea plecăciuni pînă la pămînt pe care Sav le primea cu un umor stingherit. Dacă-i zicea careva că e cel mai tare latinist din România sau că ar fi ultimul reprezentant al Școlii Ardelene, replica sincer dezolat că singurul lui merit în ambele privințe era că le supraviețuise celorlalți. Cu fața lui gălbuie avea, de pe la 45 de ani, ceva din fragilitatea cărților vechi. Tradusese din Sfîntul Augustin, din Catul, din Properțiu, și marele lui of era că nu mai exista nimeni care să-și dea seama, cu originalele în față, cum îi ieșiseră tălmăcirile. Dar nu din pricina asta era Vasile Sav melancolic fără leac. Cu ani în urmă primise o slujbă la cenzura din Cluj. Cum fusese membru fondator al revistei Echinox, cei din redacție și-au închipuit că-l apucaseră pe Dumnezeu de picior. Îi duc paginile revistei noului cenzor, care avea și un grupaj de poeme în acel număr. Primesc pagina lui înapoi plină de tăieturi apăsate. Cuvinte, fraze, titluri care trebuia să dispară. În rol de slujbaș conștiincios al cenzurii, Vasile nu-și iertase nici propriile poeme, fiindcă, a explicat el după aceea, nu poți fi vigilent cu alții, dar complice cu tine însuți.
