Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Cult-turism. Case memoriale: Coșbuc, Hordou

Zoom Cult-turism. Case memoriale: Coșbuc, Hordou

Veșnicia s-a născut la sat, spunea Blaga. Probabil, și după ce-a citit poemele rurale ale lui George Coșbuc (1866-1918), cel mai cunoscut fiu al Hordoului. Actuala comună George Coșbuc, situată ca și-atunci, pe vremea lui, la vreo 12 kilometri de Năsăud, a cărei cea mai importantă casă este muzeul său memorial. Loc aflat în grija lui nea Vasile, nepotul unui bunic fost neam, vecin și coleg de școală primară cu poetul, un bătrîn dăruit la vorbă care povestește foarte frumos viața lui Coșbuc, îmbinînd în prezentare și versurile sale cele mai cunoscute.

Cînd s-a născut George, al optulea dintre cei 14 copii ai lor, Sebastian, preotul greco-catolic local, și Maria, fata parohului din Telciu, n-au cugetat nici o clipă că ursitoarele i-au hărăzit un destin măreț, dar tragic. După primele două clase absolvite cu brio la școala din sat, (și) cu ajutorul unor unchi cu dare de mînă, puștiul care știa slovele încă de la cinci ani e înscris la gimnaziu la Școala Ardeleană Năsăudeană cu plată (120 de florini, echivalentul a trei care cu boi – o avere pentru mulți dintre românii timpului). Vrăjit de basmele povestite de mamă și de folclorul cu care intrase în contact de mic, tînărul președinte al Societății de lectură Virtus Romana Rediviva debutează la 14 ani, în Muza someșeană, cu poezia pentru copii „A venit un lup din crîng“. Urmează foarte curînd idilele rustice inspirate de prima sa iubire, frumoasa consăteană nemurită în „Numai una“ și „Nunta Zamfirei“.

Menit s-o ia pe calea preoției deschisă de bunic și de tată, George alege altceva: Facultatea de Filosofie și Litere de la Cluj. După doar doi ani, întrerupe studiile și se mută la Sibiu, la insistențele unui Slavici impresionat de versurile sale, care îl aduce la Tribuna, cea mai importantă revistă a Ardealului. Și Coșbuc continuă să scrie despre ce-a trăit acasă: după întîlnirea de la moara satului cu moșneagul înlăcrimat de dorul celor trei feciori căzuți pe front, apare „Trei, Doamne, și toți trei…!“.

Crescut printre ei, le știa necazul, cît de greu o duce biata țărănime română. Compune deci „Noi vrem pămînt“, poemul social virulent ca un manifest care îi semnează condamnarea la exil: fugărit de autoritățile austro-ungare, părăsește definitiv Ardealul. Trecut cu greu în România, e luat sub aripa lui Maiorescu, Caragiale, Vlahuță și se stabilește la București, începînd colaborarea cu diverse reviste și foi populare (Vatra, Sămănătorul, Viața literară). Are norocul să se căsătorească cu sora unui tipograf și librar; la editura cumnatului îi apar Balade și idile, Cîntece de vitejie, Fire de tort. La ceremonia de primire ca membru corespondent în Academia Română din 1900, se prezintă îmbrăcat în straie ardelenești, onorîndu-și supranumele de poet al țărănimii.

În 1915, traumatizat de decesul unicului fiu, Alexandru, într-un accident de automobil, Coșbuc se retrage din viața publică. În cei trei ani pînă la moarte, avea să mai scrie doar două poezii, „Moartea lui Fulger“ și „La vulturi“. Durerea pierderii copilului, adăugată peste amărăciunea dorului de casă și de părinții pe care nu s-a mai putut întoarce ca să-i vadă nici măcar la înmormîntarea supravegheată de cătanele imperiale, îl amuțise.

În casa de familie înstărită din Hordou, marcată cu o placă memorială încă din 1922, a cărei temelie a fost pusă în 1840 de preotul Anton, bunicul poetului, se păstrează cu sfințenie toate hainele și obiectele personale cele mai dragi lui (pălăria, pelerina, geanta, cămășile, cravata), leagănul pruncului care-a fost, băncuța cu pupitrul unde-a învățat literele, biblioteca cu volumele citite avid în copilărie, masa de lucru la care scria în picioare, încă de la revărsatul zorilor, la primul cîntec al cocoșilor, ca un adevărat truditor pe ogorul cuvintelor.

Deși Coșbuc a fost un cărturar poliglot (a tradus din hindusă, sanscrită, greacă veche, latină și germană opere fundamentale ale umanității – Homer, Vergiliu, Dante, Schiller), prin baladele sale dedicate pămîntului strămoșesc, o monografie lirică a satului românesc, a rămas în conștiința publică națională ca un patriarh al lumii rurale care a surprins țăranul în diversele sale ipostaze: copil zburdalnic, tînăr îndrăgostit, soldat pe front, ostenitor răzvrătit de nedreptățile stăpînirii. Dacă asculți foarte atent, în casa sa din Hordou se aude parcă vocea mamei: Și George nu mai vine…

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Norocul rîmă-n soarele cu pete

    13 aprilie 2021

    Norocul rîmă-n soarele cu pete precum un porc umflat cu diamante, cum l-aș ademeni-n vîrtej și pante spre cocinile sfinte să se-mbete, frică îmi e să nu ne creadă plante […]

  • Boala băncii nebune

    13 aprilie 2021

    România a împrumutat săptămîna trecută 3,5 miliarde de euro de pe ceea ce Guvernul numește „piețele externe“. Aceste piețe puteau să fie și interne, fiindcă ele reprezintă, de fapt, băncile-mamă […]

  • Prizonierii lui 5%

    13 aprilie 2021

    936.864 de români au votat, în decembrie 2020, cu alianța USR-PLUS pentru Senat și 906.965 de cetățeni români au votat cu alianța USR-PLUS pentru Camera Deputaților. Nici măcar 5% din […]

  • Rugăciunea preafrumoasei blondine către jandarmul călare pe situație

    6 aprilie 2021

    Motto: ,,Nu pot, nu pot, fată mare, Că mi-e murgul slab de șale“ Stimată și iubită, în veci, Jandarmerie, te rog să-mi pui cătușele și mie. Și fiindcă disperarea mă […]

  • Miracolul prostiei românești

    6 aprilie 2021

    Pentru o clipă s-ar fi putut crede că Iohannis revine din lunga stare vegetală, că transformarea dulapului în om, pe care alchimiștii au negat-o veacuri la rînd, se petrece chiar […]