În urmă cu doi ani, Liviu Dragnea bătea la ușile progresului cu o lege atât de revoluționară încât își permitea să aducă și o doză de cenzură. Legea defăimării n-a mai trecut până la urmă, dar, pentru un moment, totul a avut sens. PSD, despre care legendele spuneau că-i un partid de stânga, venea cu măsuri împotriva discriminării unor categorii vulnerabile. Era exact ca-n cărțile de teorie politică.
Între timp, Dragnea a ajuns la cealaltă extremă a valorilor sociale ca și cum ar fi cel mai firesc lucru din lume. Referendumul pentru familie e la fel de conservator ca un călugăr ortodox care cântă ”Sfântă tinerețe legionară” în timp ce merge călare pe măgar la mormântul lui Arsenie Boca. Puține chestii ar fi fost mai retrograde, mai inutile și mai fără urmări imediate în același timp. Și totuși, conservatorismul de-acum al PSD e urmarea logică a unui traseu de 28 de ani pe care l-a parcurs partidul lui Ion Iliescu după Revoluție. Motivele sunt multiple.
1) Nu mai există stânga și dreapta.
În ultimii ani, a devenit tot mai evident că rivalitatea dintre stânga progresistă, axată pe protecție socială, și dreapta conservatoare a marelui capital nu mai e cel mai bun model care să descrie competiția politică. A devenit deja un clișeu să spui că lupta se duce între globalizare și naționalism. În vechea paradigmă, economia definea totul. Acum, după ce toată lumea a adoptat o formă sau alta de neoliberalism, războiul cultural pe tema drepturilor civile a devenit mult mai important.
Evident, ideea de stânga n-a dispărut. Interesele celor oropsiți de marele capital și care trăiesc în sărăcie la marginea societății sunt tot acolo. În teorie, poți chiar să pui totul cap la cap într-un discurs din care fac parte și valorile progresiste ale drepturilor pentru LGBT. Însă numai în teorie, pentru că electoral e foarte greu să convingi niște săteni săraci din Dolj să sprijine căsătoria între persoane de același sex și idealul legitim al egalității de gen. În schimb, e aproape natural să le vorbești despre propaganda homosexuală a lui Soros și despre Occidentul decadent, care ne-a umplut țara de droguri.
Datorită electoratului din rural și din urbanul mic, Liviu Dragnea și PSD s-au plasat confortabil în tabăra antiglobaliștolor. Sunt la fel de capitaliști ca rivalii lor, doar că scot în față niște valori ultraconservatoare, ca să nu rămână cu discursul gol.
2) Moralismul anticorupției este combătut cu un moralism la fel de puternic.
Lupta anticorupție avea la început o bază solidă, instituțională. Ideea era să existe un control asupra puterii politice, care până atunci furase cu impunitate. O bază legitimă avea tabăra anticorupție și la momentul Ordonanței 13, când Dragnea a vrut să schimbe regulile jocului în interes personal. Din păcate, oamenii lucrează greu cu idei abstracte. Dacă vrei să electrizezi mulțimi, n-o să faci apel la dezideratele impersonale ale modernității, ci la chestii mult mai viscerale. De aceea, în mintea multora, lupta anticorupție s-a redus la dimensiunile unui moralism îngust, care cere pușcărie pentru politicieni. Deloc surprinzător, strategia a funcționat. Oamenii au ieșit în stradă cu zecile de mii, pentru că toată lumea vrea ca aroganții cu privilegii să ajungă la bulău.
În fața acestui moralism, era chiar culmea ca PSD să răspundă cu armele plăpânde retoric ale ordinii instituționale și ale statului de drept. Nu le stă în fire, nu i-ar fi ascultat nimeni și poate că nici n-ar fi găsit argumentele potrivite. Au răspuns tot printr-un moralism îngust, mai ales că au avut de unde să-și aleagă adversarii: amenințare străină, propagandă LGBT, droguri. Dacă electoratul PSD nu se teme de lumea în care trăim, atunci nimeni nu se teme.
3) PSD a fost, în toate formele lui de după 1990, un gardian al statu quo-ului.
De fapt, de aici trebuie început. E cel mai evident motiv pentru care PSD a ajuns să sprijine ideea de familie tradițională. În ciuda denumirii și a apartenenței la familia social-democraților europeni, PSD a fost mereu o forță conservatoare. Era și culmea să se schimbe acum, la bătrânețe.
