Cum a ajuns Ucraina în situația actuală (II)

– Euromaidan, revoluția demnității, pierderea Crimeei, baletul Occidentului –

Mandatul lui Viktor Iușcenko a fost un dezastru din punctul de vedere al speranțelor pro-europene investite în el. Relația lui cu Iulia Timoșenko, partenera de coaliție ajunsă premier, s-a deteriorat rapid și s-a ajuns chiar la o nouă coalizare a fostei opoziții pro-occidentale, de data aceasta împotriva lui Iușcenko. La alegerile prezidențiale din 2010, Viktor Iușcenko s-a clasat pe locul 3, fiind eliminat din turul 1. În turul 2 au intrat Viktor Ianukovici și Iulia Timoșenko. Alegerile au fost câștigate de către Ianukovici, cu un avans de doar câteva procente.

Revanșa lui Ianukovici

Ianukovici, așadar, a câștigat alegerile prezidențiale din februarie 2010, cu ajutorul lui Iușcenko, fosta speranță a democrației ucrainene, care a promulgat o lege ce modifica modul de desfășurare a alegerilor chiar înainte de turul al doilea al prezidențialelor.

Iulia Timoșenko, la acea vreme prim-ministru, a încercat să obțină reorganizarea alegerilor, ca în 2004, dar de data aceasta nu s-a bucurat nici de sprijin popular extins și nici de ajutorul partenerilor din Occident. Învinsă în alegerile pe care le-a considerat fraudate și demisă prin moțiune de cenzură din poziția de premier, Iulia Timoșenko declara despre Ianukovici și oligarhii din jurul lui: „Au nevoie de forță de muncă ieftină, de oameni lipsiți de drepturi care să lucreze pe nimic în fabricile lor. Mai au nevoie de bogățiile Ucrainei, pe care au jefuit-o în ultimii 18 ani!“.

Imediat după ce a pierdut și postul de prim-ministru, Iulia Timoșenko a început să fie hărțuită de Justiție, trezindu-se cu nu mai puțin de patru dosare (noi sau redeschise) în doar câteva luni. În 2011, Iulia Timoșenko a fost condamnată pentru abuz de putere la 7 ani de închisoare, într-un dosar care privea un contract cu Gazprom, semnat de Iulia Timoșenko în 2009. Fostul președinte Iușcenko a depus mărturie împotriva Iuliei Timoșenko în timpul acelui proces.

Prins între Rusia și UE,

jucându-se de-a acuzatorul rușilor chiar în procesele lui Timoșenko, Viktor Ianukovici a început negocierile cu UE pentru un acord de asociere. Acest acord trebuia semnat în 2013, la reuniunea Parteneriatului Estic de la Vilnius, Lituania. Înainte de semnarea acordului, premierul ucrainean a cerut de la UE 20 de miliarde de euro, împrumuturi și ajutor. UE a oferit 610 milioane de euro și a cerut reforme serioase legislative și o foarte fermă combatere a corupției. Rusia a intervenit imediat și a făcut și ea o ofertă: 15 miliarde de euro și prețuri preferențiale la gaz. Deși Ianukovici trimisese Parlamentului un pachet legislativ pentru a răspunde criteriilor UE, deși aproape tot Parlamentul era de acord să-l voteze, pe 21 noiembrie 2013 negocierile s-au soldat cu refuzul Ucrainei de a mai semna tratatul de asociere cu UE, Ianukovici alegând oferta Rusiei, din cauza situației economice dificile în care se afla Ucraina, presată, de fapt, economic de către Rusia, care îi dublase prețul gazelor și crescuse taxele vamale pentru mărfurile exportate de Ucraina.

În seara zilei de 21 noiembrie 2013, ucrainenii au început proteste masive la Kiev, în același loc unde s-au desfășurat protestele portocalii din 2004, loc ce avea să fie cunoscut sub numele de Euromaidan.

Protestele de pe Euromaidan,

chiar dacă de durată și reunind un număr mare de oameni, în mod constant, zi de zi, în ciuda iernii, nu l-au impresionat pe Ianukovici. În loc să mai semneze acordul de asociere cu UE, în decembrie, în ziua aniversării a 200 de ani de la nașterea lui Taras Șevcenko, a semnat un acord cu Rusia, iar Rusia a transferat imediat eurobonduri în valoare de trei miliarde de euro.

După semnarea acordului cu Rusia, protestele s-au intensificat.

SUA s-au implicat și ele, pur simbolic. Adjunctul secretarului de stat al SUA, Victoria Nuland, a făcut mai multe vizite la Kiev și s-a deplasat în Euromaidan, împreună cu ambasadorul Geoffrey Pyatt, încurajându-i pe protestatari și împărțind covrigi. Senatorii John McCain și Chris Murphy au vizitat și ei Ucraina în decembrie 2013, i-au lăudat pe ucraineni pentru protestele lor și i-au încurajat, asigurându-i de întreg sprijinul SUA și UE.

Revoluția demnității

este numele dat protestelor din Euromaidan începând cu 18 februarie 2014, data la care, în urma intervenției în forță a forțelor guvernamentale, au început violențele. Acestea au durat până pe 22 februarie, dată la care Parlamentul ucrainean l-a demis pe Ianukovici și a fixat alegeri pentru 25 mai 2014. Ianukovici a fugit spre Harkov și, apoi, în Rusia. În cele patru zile de încleștări au murit cel puțin 130 de persoane, dintre care 18 polițiști.

Alegerile prezidențiale din mai 2014

au fost câștigate de Petro Poroșenko. Proaspăt ales președinte, Poroșenko a semnat, în iunie 2014, acordul de asociere cu UE. S-a apropiat de administrațiile americane și, în decembrie 2014, a anunțat un referendum național pentru aderarea la NATO. Ulterior a anunțat că referendumul va avea loc de-abia în momentul în care Ucraina va îndeplini criteriile necesare aderării.

Între timp, profitând de situația din Ucraina, Rusia a anexat Crimeea și a sprijinit mișcările separatiste din Donbas. Poroșenko a încetat orice colaborare cu Rusia în domeniul militar și a declarat că relațiile bilaterale dintre cele două țări nu se vor normaliza decât după retragerea Rusiei din Crimeea.

Deși Rusia anexase o parte a unei țări independente, în mod ilegal, reacțiile SUA și UE au fost mai degrabă simbolice. Au interzis unele exporturi către Rusia, au interzis câtorva demnitari și oameni de afaceri ruși să călătorească în UE sau SUA și cam atât. Sancțiunile nu l-au oprit pe Putin și, în general, nici măcar nu prea l-au interesat. Mult mai afectați au părut francezii, care au cerut o derogare de la sancțiuni pentru contractul lor de furnizare a două nave de război. Fusese furnizată Rusiei una, trebuia livrată și a doua, dar sancțiunile interziceau acest lucru, iar Rusia nu voia să efectueze plățile decât după livrarea celei de a doua nave.

Fără să fie în mod real amendat de către comunitatea internațională după anexarea Crimeei, Putin a continuat să facă afaceri cu Occidentul, obținând din vânzarea gazelor și petrolului, la prețuri din ce în ce mai mari, suficienți bani pentru a-și dezvolta armata și a-și hrăni visele de dominație zonală.