Nu-l cunosc pe Kocsis Francisko. Cartea asta, un volum de „proze scurte și foarte scurte”, e prima dintre cele scrise de el pe care o citesc. Pînă în 2006, Kocsis Francisko n-a publicat decît versuri. Cel puțin așa am citit în prezentarea sa de pe clapeta copertei. În 2006 i-a apărut în volum o povestire de vreo optzeci de pagini, Plimbări cu Freud, care apare și aici. Fac precizările astea pentru că văd în el un prozator excelent care, din motive numai de el de știute, și-a descoperit cu întîrziere vocația. Sau poate că a scris o vreme proză doar pentru sertar, antrenîndu-se în secret, fiindcă povestirile lui n-au ezitări și n-au nici aerul unor texte scrise între două poezii, cum li se mai întîmplă autorilor de versuri.
De altfel, și ca poet, Kocsis a început să publice tîrziu. Primul volum de versuri i-a apărut în 1998, cînd debutantul avea 43 de ani, iar prima povestire a publicat-o cînd trecuse de cincizeci de ani.
Prozatorul se trage dintr-o familie restrînsă de autori care au slăbiciunea cuvintelor vechi și/sau a regionalismelor misterioase, precum Mateiu Caragiale și mateinul Radu Albala, ori Fănuș Neagu cel din povestiri, dar îmi amintește și de proza fantastică a lui A.E. Baconsky, din Echinoxul nebunilor. Simți în cartea lui și oarece căutări prin proza realist-satirică, precum în povestirea în care femeile dintr-un oraș de provincie sînt terorizate de cineva care, în căutarea faimei, le înțeapă în cur cu o sulă, ad-hoc. La fel cum, în Plimbări cu Freud, Kocsis trage într-o rezolvare fantastic-sefistă povestea unui tînăr care și-a pierdut memoria după un accident în gara mare din Viena și ajunge pacientul tînărului doctor Sigmund Freud.
Adie și ceva textualism în povestirile lui Kocsis, dar fără teoretizările hard ale textualiștilor rabiați din anii ’80, ci mai degrabă ca un soi de plecăciune tîrzie și nostalgică în fața unei foste noutăți literare de la noi, la care tînărul viitor autor pare să fi meditat la un moment dat.
În numeroasele sale relații cu fantasticul, Kocsis face casă bună cu Vasile Voiculescu, dar și cu Mircea Eliade, fără să le rămînă dator. Personajele sale misterioase nu se înrudesc decît pe departe cu un Zahei orbul, ori cu, să zicem, „inițiații ” din povestirile lui Eliade. În treacăt fie spus, povestirea lui despre biblicul Matei, cel plimbăreț, chiar dacă e impecabil scrisă, ca toate celelalte din volum, mi s-a părut de la un punct încolo că omoară stranietatea personajului vîrîndu-l într-o carcasă biblică. Cele mai bune povestiri ale volumului sînt, după gustul meu, cele în care fantasticul sau straniul învăluie personaje ce n-au filiație biblică sau sînt biblice de-a dreptul, ci personaje care, din te miri cine, capătă o profunzime care te urmărește și după ce ai terminat de citit povestirea. Cea mai tare dintre aceste proze mi s-a părut Moșneagul, baba și măgarul, care la prima vedere pare o simplă povestire despre doi bătrîni de o încăpățînată ciudățenie. Trebuie să recunosc însă că, la prima lectură, povestirea cu care începe volumul nu m-a atras să citesc mai departe. Asta poate fiindcă nu mă omor după povestirile despre viața la țară, din care am citit în adolescență prin reviste pînă m-am săturat. Totuși, am pus cartea pe noptieră, fiindcă povestirea aceea avea niște suceli stilistice care m-au urmărit și în ziua următoare, încît am reluat lectura cu o bucurie din ce în ce mai mare, pe măsură ce descopeream un mare autor de proză scurtă.
Kocsis Francisko, Un roman într-o gară mică, Editura Polirom, 2018.
