Ciudații sînt acei oameni obișnuiți la care te uiți cu atenție. Cam ca la picătura de apă privită la microscop, dintr-o povestire de Andersen. Picătura e plină de ființe mai mult sau mai puțin agitate care se înghiontesc și se deplasează în toate direcțiile, precum cetățenii din Copenhaga, remarcă autorul, pe care-l uimește mai puțin noua invenție, cît ceea ce vede cu ajutorul ei. În cartea de povestiri a lui Dragoș Ghițulete se agită niște oameni care de la distanță nu par cu nimic ieșiți din comun. Persoane care au profesiuni sau îndeletniciri banale – la o adică, și meseria de scriitor s-a banalizat! –, dar ale căror întîmplări și vieți interioare luate la prefirat sînt de-a dreptul palpitante. Depinde cum le privești și mai ales cum le povestești.
Lui D.G. nu-i plac feliile de viață – decît poate în povestirile altora! –, nici personajele construite în jurul unei anumite trăsături – la fel! –, pe care autorul o despică în patru și o amănunțește de la primul rînd pînă la ultimul. La fel ca personajele principale din romane – D.G. are și două romane în palmares –, eroii povestirilor lui sînt construiți în evantai. Afli o sumedenie de lucruri despre fiecare în parte, acele amănunte din care e făcută viața și care îi (ne) marchează mai mult decît avem chef să recunoaștem.
Personajele lui Ghițulete sînt din categoria celor care fentează destinul. Sau cel puțin se străduiesc. Au ambiț, ca Zița lui Caragiale: „Cui ce-i pasă? De nimeni nu depand!”, se laudă dezvorțata cumnată a lui Jupîn Dumitrache, pe care eșecul marital cu pastramagiul n-o descurajează. Se avîntă în viața amoroasă pentru a doua oară. Tot așa procedează și personajele lui D.G. Rateurile sînt ale vieții valuri prin care, de exemplu, o bonă la familii bogate își croiește drum – tulburată, e drept, dar gata să meargă mai departe. Un șofer care are o dubă și prietenul lui sînt și ei de neoprit, chiar dacă unul are ghinion în dragoste și își găsește consolarea în mînuirea volanului mașinii, iar celălalt o pățește la schi, de ajunge în baston. Nu le taie optimismul nici măcar accidentul de mașină de pe urma căruia fostul schior se trezește la reanimare, cu speranța că a scăpat și amicul de la volan și că cei din mașina cu care s-au ciocnit sînt bine-mersi. Sfînta inconștiență veselă a românilor descurcăreți, ar zice critic compatrioții noștri care, cînd se întorc în țară de Crăciun și iau o amendă, decretează: „De-aia nu merge nimic în România!”.
D.G. a fost într-o vreme redactor la secția română a Radio France Internationale, filiala din România, așa că, vrînd-nevrînd, a trebuit să vadă și ce se întîmplă în lumea largă, nu numai pe bătătura strămoșească. Drept care trece granița și cu povestirile sale și-și descoperă personaje în lumea largă. Nu numai români plecați, ci și occidentali get-beget. Sau se interesează ce fac expații prin România. Și bagă de seamă că lumea e plină de răzbătători păguboși, pe care soarta îi ajunge din urmă, uneori tocmai cînd ei își închipuie că au dat lovitura vieții.
La zi în stil, am șters cuvîntul „modern” care înseamnă multe și nimic, D.G. ține cu dinții – și bine face! – de una dintre regulile de aur ale povestirii din toate timpurile. La sfîrșitul fiecăreia dintre ele răstoarnă lucrurile, încît te ia prin surprindere, inteligent, dar și plauzibil. Și te face s-o începi curios-încîntat și pe următoarea. Pînă la ultima, inclusiv! Dintre cărțile publicate pînă acum de Dragoș Ghițulete, asta mi se pare cea mai bună, și cu ea D.G. a devenit unul dintre cei mai tari autori de povestiri de la această oră.
Dragoș Ghițulete, Despre iubire și (alte) ispite, Editura Polirom, 2020.
760 de vizualizări
