Scund, slab, dar încă vînjos, deși trecuse de șaizeci de ani, Constantin Ticu Dumitrescu voia să înființeze o instituție care să cerceteze ce făcuse Securitatea.
Se întîlnise cu pastorul Gauck, cel ce avea să devină președintele Germaniei și care devenise celebru de cînd hotărîse că orice cetățean al Germaniei putea avea acces la arhivele STASI. Decizia lui Gauck stîrnise un adevărat cutremur în fosta RDG, dar și în RFG. Nemții puteau afla cine îi turnase la STASI și pe cine urmărise din umbră poliția secretă a RDG-ului. S-a aflat astfel, în scurt timp, că soții își turnau soțiile și viceversa, că progeniturile își pîrau conștiincioase părinții și că unii dintre părinți nu se lăsau mai prejos decît copiii lor, plus că vechi prieteni își făceau reciproc rapoarte la STASI.
Ar fi izbutit pastorul să deschidă arhivele STASI dacă n-ar fi avut loc reunificarea? Gauck nu era sigur. În RDG erau mulți care spuneau că nu trebuia dezgropat trecutul, în timp ce el susținea că germanii aveau dreptul să afle adevărul despre STASI.
Atunci cînd Ticu Dumitrescu a dus în Parlament legea care avea să-i poarte numele, au început să apară în presă tot soiul de minciuni despre el, inclusiv unele care spuneau că fusese turnător la Securitate. Cel care îl acuza primul de tot soiul de păcate securistice pe Ticu Dumitrescu era C.V. Tudor, în România Mare. Apoi infamiile astea erau preluate de ziarul Azi, oficiosul PDSR-ului, și de Dimineața, oficialul partidului. Calm, Ticu Dumitrescu l-a dat în judecată pe C.V. Tudor pentru calomnie și l-a dovedit. Pe atunci erau colegi în Senatul României.
Vadim, cînd a văzut că nu mai avea cum să scape de sentința prin care trebuia să-i plătească țărănistului cîteva sute de milioane, în banii de atunci, a început să-i facă ochi dulci lui Ticu. Fostul deținut politic – nici să nu-l vadă. Dar cînd și prietenii lui țărăniști și liberali au început în Parlament să-i lase legea fără dinți, l-au apucat nervii. Mai ales că și prin Asociația Foștilor Deținuți Politici erau unii care-i spuneau că era prea devreme pentru o asemenea lege, încît s-a certat și cu ei. După ce legea a trecut prin Parlament, Ticu a repudiat-o mai întîi, apoi și-a dat seama că era mult mai mult decît nimic, drept care a acceptat să devină membru în CNSAS unde, din cauza algoritmului politic, n-a fost ales președinte, așa cum s-ar fi cuvenit cu vîrf și îndesat. La ceva timp după aceea, Ticu a demisionat din PNȚCD, spunînd că acest partid nu mai avea nici o legătură cu cel în care reintrase după revoluție. I se subțiase vocea, în ultima vreme, și energia lui, cu care-i contamina la mitinguri pe cei care-l ascultau, părea să fi dispărut. Totuși, spunea, n-avea de gînd să se lase, fiindcă dacă nu-l învinseseră comuniștii, n-aveau să-l învingă nici foștii lui colegi de partid și amicii din vechile partide cărora le era frică de CNSAS. Ticu Dumitrescu a murit, cred, de inimă rea cînd și-a dat seama că instituția pe care o visase se transformase, de tînără, într-o babă fără dinți.
