Era acum șaptesprezece ani. Funcționara de la starea civilă ne tot zicea să fixăm data căsătoriei în dimineața de 14 februarie: „Știți, e o zi mai specială…”. Viitoarea mea soție și cu mine ne-am arătat mirați (deși ceva-ceva bănuiam), așa că doamna de la ghișeu a continuat: „Atunci se sărbătorește Sfîntul Valentin. Știți, în Occident este Ziua Îndrăgostiților…” La pronunțarea cuvîntului „Occident”, ochii i-au licărit și glasul i-a tremurat, cu ceva din emoția general împărtășită în anii ‘90, cînd românii încă mai sperau la un viitor „ca-n Vest”. Era, fără îndoială, un moment de comunicare umană, informală și neinstituțională. Funcționara ne făcea recomandarea aceea ca persoană civilizată, „citită”, necum din instanța de reprezentant al statului.
Am ascultat-o pe nănașa noastră ocazională și am rezervat data de 14 februarie. Ni se părea că e o zi specială, consacrată dacă nu de duhul unui patron incert (cine e Valentin ăsta? poate Rudolph Valentino… – gîndeam atunci), măcar de comuniunea afectivă a milioane de „occidentali” care dedicau dragostei o ditamai sărbătoarea.
Știu așadar, din proprie experiență (ca și soția mea, de altfel) cum și cît a evoluat importanța socială a acestei zile, de la un an la altul, cum s-a schimbat gradual percepția publicului, de la o favorabilitate difuză, de întîmpinare, arătată față de tot ce venea nou, colorat și promițător dinspre „acel Apus” în primii ani ai tranziției, pînă – hăt! – la reflexul de apărare al consumatorului din zilele noastre, sastisit de marketizarea excesivă a „sărbătorilor de import”.
Astăzi, noi, consu-cetățenii, sîntem familiarizați cu marile cadențe anuale ale marketingului. Sîntem îndeajuns de alfabetizați merceologic ca să înțelegem cum e cu promoțiile de Valentine’s Day, de ce, sub pretextul iubirii, sîntem îndemnați să cumpărăm la dublu sau la extra-pack, cum se face că, atunci cînd ambalajul spune dragoste, eticheta spune interes.
Știm că, la fiecare început de an, piața bunurilor de larg consum cunoaște o stagnare. După marea năvală consumeristă din decembrie, noi, cumpărătorii, intrăm într-o relativă hibernare, din care cei de dincolo de tejghea vor să ne smulgă. Achizițiile sînt impulsionate, an de an tot mai mult, cifrele o confirmă, și nu doar în privința florilor, a bomboanelor cu lichior sau a lumînărilor parfumate. Valentin e un sfînt tot mai bun și pentru magazinele de electronice și electrocasnice, cele de mobilă și amenajări interioare (casa, deh… cuibușorul!), pentru angrosiști și detailiști. Toți anină inimioare în raft, toți își agață nădejdea de perioada cadorisirilor galante.
Înainte de gingașul Mărțișor, de năbădăioasele Babe și de 8 Martie cel „cu obligații”, Valentine’s Day vine ca un prilej de a încuraja shopping–ul din partea celor care – poate tocmai pentru că achiziționează pentru doi – manifestă rețineri în fața rafturilor. Un rit de trecere, menit să ne desprimăvăreze, înainte de toate, plăcerea cheltuitului. Un rit al tranziției naționale, dacă privim la un arc mai vast de timp: căci tranziția și, odată cu ea, făgăduința integrării într-un Vest „aspirațional” și asimptotic ne ațîță o dragoste neîmpăcată (întrucît neîmpărtășită).
Ne-am dorit – mulți dintre noi – o societate civilizată, urbanizată și guvernată (de s-ar putea) de sfințișori rozalii. Un București ca o Pragă cu fundițe și baloane. „O țară ca afară” – importată aici, înăuntru… Cei dintîi misionari care au introdus România în parohia Sfîntului Valentin, la mijlocul anilor ’90, au fost studenții, cu ale lor baluri de boboci și petreceri carnavalești. Ei au fost primii care au prăznuit Valentine’s Day, cu ardoarea și hotărîrea cu care strigau „Jos comunismul!”. Între un puci la Moscova și o mineriadă, Valentine-Party-urile declanșau mici revoluții de satin. Se întîmpla în aceleași cluburi în care generațiile următoare aveau să organizeze petreceri „de semn opus”, anti-Valentine’s Day. Studenți, tineri intelectuali, junime progresistă – toți pionieri ai occidentalizării și șoimi ai globalizării… Unii dintre ei, deveniți după absolvire trendsetter-i ai marketingului, aveau să facă marele pas, de la V-Day-ul de Club A la super-ofertele „pentru tine și persoana iubită” ale mai marilor sau mai micilor anunțători.
A spune azi că multinaționalele largului consum și marile centrale ale globalizării ni l-au impus pe Sfîntul Valentin ca pe o normă de aderare este nu lipsit adevăr, dar nici total conform cu el. În mare măsură noi ni l-am dorit pe sfințișor. Că nu era un obicei al pămîntului i-a fost poate un avantaj, într-o perioadă în care societatea căta spre alte zări și proba alte obiceiuri. Dovadă stă relativul declin al Mărțișorului, o sărbătoare primăvăratică în toată puterea cuvîntului, încetățenită de secole și capabilă să anime colectivități ample în tîrguri ad-hoc (pentru a nu mai aminti dăruirea și arborarea talismanelor, toate etape ale unui fapt social super-simbolizat).
După exotismul altor zări, a venit rîndul să ne seducă exotismul autohton, cel „în străfunduri îngropat”. Era în 2006 cînd, răsfoind un ghid al atracțiilor bucureștene, am depistat pentru prima dată anunțul unui club cu program de Dragobete. Îl țin minte anume pentru că toate trupele din lineup – deși românești – cîntau în engleză, ceea ce contrasta cu pretențiile de autohtonism militant și de retro-românism polemic din restul prezentării. De atunci, Dragobetele crește de la an la an, cu pretenții tot mai îndrăznețe de a se instaura ca sărbătoare națională.
Am devenit eurocritici, eurosceptici și ahtiați după rituri și datini ancestrale, prin care tînjim să ne astîmpărăm neliniștile identitare. Dar cum de la Valentine’s Day nu prea știm datini (în afară de cea a shopping-ului de promoție), Dragobetele, ca ambiguă adaptare a sa, ne lasă și mai nedumeriți. Inimioarele roz se recolorează în tricolor, eșarfele și gablonțurile rămase de Valentine’s se rescot la vînzare, pe tejghele pavoazate cu rombulețe etno. Data incertă a Dragobetelui (24 sau 26 februarie?) poate fi transformată-n avantaj: „Prelungim oferta”! În definitiv, tot intervalul între Valentine’s Day și Dragobete poate fi numită Zilele Iubirii, într-un sfînt sincretism românesc. La începutul acestui februarie, am văzut scris pe un catalog de supermarket: Luna Iubirii! Pe ciclam, cu un font suav care imita scrisul de mînă. Inimioare? Am văzut, dar cred că erau de la promoția alăturată…
