În 2004 și cîțiva ani după aceea, cînd lucram la Cotidianul, veneau la ziar să facă practică studenți la jurnalistică. Îi deosebeam din primele zile pe cei ce voiau să devină gazetari de studenții care făceau jurnalistica în alte scopuri, inclusiv acela de a avea o diplomă universitară. La Cotidianul lucrau și cîțiva reporteri foarte tineri care făceau facultatea și care, după examene, apăreau la redacție rupți de oboseală: unii zîmbitori, alții fără chef de vorbă, încît n-aveam nevoie să-i întreb cum se descurcaseră.
Pe atunci, numai în București apăreau 17 cotidiene, toate pe hîrtie, dintre care unele aveau tiraje atît de mici că ar fi încăput într-o roabă. Dar le vedeai pe toate la chioșcuri, deși ziarele nu mai aveau mare căutare. Sau, cum zicea un coleg de breaslă, lumea nu mai cumpăra pește ca înainte. Asta fiindcă printre jurnaliști circula o vorbă despre unele ziare: că nu erau bune nici să împachetezi peștele în ele.
Unii, mai ales unele dintre studentele la jurnalistică visau să ajungă vedete de televiziune. Fete frumoase al căror ideal era să devină clone ale Andreei Esca. Se îmbrăcau ca ea, se coafau ca ea și îi imitau pînă și felul de a vorbi „la pupitrul știrilor”. Erau îndrăznețe și aveau un limbaj al gesturilor mai acătării decît cel pe care-l foloseau ca să scrie o știre. Relațiile lor cu limba română erau periculos de precare, iar între un ruj și o carte, preferau rujul.
Un student la o facultate particulară îmi spunea că el, de fapt, voia să intre în diplomație, dar alesese această cale fiindcă observase că presa era rampa de lansare pe drumul Externelor. Avea dreptate, pînă la un punct. Chiar dacă habar n-avea de politică externă, după ce a terminat facultatea și-a găsit un post în Centrală, unde lucra și tatăl său, care fusese ambasador într-o țară africană pe vremea lui Ceaușescu.
Culmea e că cei mai talentați dintre copiii ăștia, care aveau „nas” pentru știri și le scriau foarte bine, aveau să descopere, pe pielea lor, că lumea nu mai cumpăra pește. Unii și-au găsit alte meserii, alții au trecut pe radio sau au ajuns reporteri TV.
Asta în timp ce chioșcarii mai cu imaginație începuseră să vîndă și cafea în pahare de carton, pixuri, brichete și diverse chestii de unică folosință, dacă de pe urma ziarelor nu le mai ieșeau nici banii de pîine.
Două dintre fetele pe care le știu de atunci, talentate foc, au plecat din țară. Se descurcă. Alta a ajuns purtătoare de cuvînt a unei instituții de stat, slujbă sigură pentru o femeie care are doi copii. Toate trei însă au rămas virusate de presă. Publică din cînd în cînd, pe net, reportaje sau știri meseriaș scrise, cele din categoria textelor care pe vremuri nu mai aveau nevoie nici măcar de o virgulă înainte de a fi trimise la tipar.
