De unde-ți iei informațiile „culturale“? Din presă? Ghinion, nu există informații, pentru că nu interesează pe nimeni. De la Guvern? E ca și cum ai mînca limbă de lemn cu măsline de oaie. De la influencer-i? Ce treabă are amărîtul? Tot Feisbucu’, săracu’, e cea mai sigură sursă. Și relațiile personale, așa cum veți vedea (dacă nu ați văzut) din pagina 4.
Și totuși, de unde aflăm dacă mișcă, dacă înflorește sau se usucă buruiana numită cultura română, cîtă mai e? Cum vă zisei mai sus. De pe Feisbuc. Artiștii români sînt abonați și, cu ajutorul prietenilor, admiratorilor și al dușmanilor, încearcă să-și promoveze către publicul „competent“ de vîrstă mijlocie creațiile. Pentru că, poate ați uitat, artistul nu se hrănește nici cu roua florilor, nici cu ambrozie. Și mai ciudat, el se hrănește și consumă, vai, ca toți muritorii. E nițel scandalos, nițel dezamăgitor, dar asta e situația. Așa că tot ce-i rămîne, în absența unui organism de stat, e să încerce să se promoveze singur, pînă cînd, nu se știe cum, va ajunge la notorietate.
Dar hai s-o luăm pe rînd. Prietenul meu, criticul și istoricul literar Cosmin Ciotloș, a publicat pe net o bîzdîganie greu de văzut și greu de înțeles. Cică pe 30 iunie, la Cinemateca Union (cea la care a fost director ani de-a rîndul un poet, Eugen Suciu) se va proiecta episodul-pilot al unui documentar, Profil editorial: BAS (Bogdan-Alexandru Stănescu). Asta înseamnă că vor veni și altele. Bogdan e un prozator și un editor care face, singur, mai mult decît tot Ministerul Culturii – dar asta e o altă poveste. Important e că cineva a făcut primul pas pe Lună. De la Laurențiu Ulici (președintele Uniunii scriitorilor între 1994-2000) încoace, nimeni nu a mai avut o inițiativă asemănătoare. Ulici a înțeles de pe atunci forța Internetului și a vizualizărilor. De aceea avem acum, ce-i drept, la cea mai mică rezoluție posibilă, clipuri cu scriitori români contemporani. De 20 de ani, Uniunea Scriitorilor nu a binevoit să celebreze, să promoveze scriitori. Dar, mă repet, asta-i altă poveste. Nu știu a cui e inițiativa, nu știu cum se desfășoară, nu știu cum și cînd s-a filmat. Dar e un început în toate, așa cum e o măsură în toate lucrurile. Și totuși, cu această ocazie, primii care s-au arătat neîncrezători, primii care au strîmbat din nas au fost, cu excepții, desigur, tot membrii breslei, Nu cei din Uniune (că n-a venit nimeni să le tulbure somnul), dar…
Doamna Monica Spiridon zice: „Cred că o să mă lapideze lumea, dar știu bine unde duce asta. Astfel de campanii promoționale nu-mi plac deloc, dar deloc! Frumoasă și plină de maculatură supralicitată în show-uri promoționale – că asta ne inundă acum“. Părerea distinsului critic e în deplin acord cu cei care se plîng de dimineața pînă seara că ICR promovează pe ochi frumoși literatura română – mai exact, pe Mircea Cărtărescu. După domniile-lor, Mircea e un sublocotenent de Securitate, stipendiat barosan de contribuabilul român. Statul român e prizonierul. Am văzut nenumărați oameni cu scaun la cap căzînd cloșcă pe ideile astea aberante. Brusc, ochii li se încețoșează, iar mintea o ia razna. Bănuiesc că și printre cititorii acestui articol există destui cu parapon pe Cărtărescu.
Dar hai să nu ne pierdem nici cumpătul, nici bunul-simț și să judecăm la rece.
Doamnei Monica Spiridon i-aș spune că, în cultura română, nu prea există promovare. Nu există nu numai un plan național, dar nici măcar unul local de sprijinire a artei în România. Publicul habar n-are de alte nume, exceptîndu-l pe Păunescu. Dacă întrebi o mie de oameni, abia doi sau trei ar putea numi o a doua persoană. Cu toate astea, așa cum am mai scris, poporul e convins că avem prea mulți scriitori (deși, cum v-am spus, habar n-are). Prin urmare, nevoie de promovare ar fi. Nu ca să afle pulimea, dar să afle cititorii că există nume noi, glasuri noi, ceva, cumva să le placă. Noi nu avem, ca în America, numele proștilor pe toate gardurile. Nu avem nimic care să trezească curiozitatea din somnul cel de moarte. Am mai zis-o, da’ o s-o mai zic. Înainte să ne îngrijorăm că avem prea mult, ar trebui să ne îngrijorăm că avem prea puțin.
A doua poveste e cea politică. De vreo zece ani, ICR a devenit o sinecurică politică (pentru șefi), unde pulimea (subalternii) încearcă din răsputeri să țină cîrma. Nu numai Cărtărescu a fost „promovat“, ci vreo sută de alți scriitori. Doar că ceilalți 99 nu se văd, de lungul nasului. Pentru orice demonstrație că ICR e în slujba serviciilor secrete, adevărul, statisticile nu contează. Și ce spun atît regulamentele, cît și statisticile? Simplu, urmăriți banii. O editură străină se hotărăște să publice un autor român. E un risc, pentru că, repet, la noi, scriitorii sînt mai rari decît caprele negre. Există tot soiul de culturi mici în Europa, numa’ aia română, nu. De ce? Vezi mai sus. Așa că editorul străin face acte către ICR prin care cere reducerea sau acoperirea riscurilor. Așa că statul român, asemenea tuturor statelor europene, sprijină răspîndirea culturii naționale peste hotare. Pe baza unui plan clar, bazat pe bonitatea petentului. E atît de simplu. Dar, cînd urăști, realitatea nu mai contează.
