Poți, pînă la urmă, să zici despre Cînd nu mai înțelegem lumea că e un roman. Dar mi se pare mai degrabă o colecție de povestiri istorice, de felul celor pe care le scria în anii ’30 Stefan Zweig, la care se adaugă și o povestire scrisă la persoana întîi – o parabolă sapiențială, cum ar zice exegeții cu pretenții. Autorul cărții recunoaște undeva că a pus laolaltă aici un eseu, două povestiri care nu vor să fie povestiri, un mic roman și o proză semi-autobiografică. (M-am legat de amănuntele astea fiindcă cel puțin un sfert din plăcerea lecturii dispare, înlocuită de o stare interogativă care poate merge pînă la perplexitate, cînd citești un roman căruia nu-i poți descoperi legătura dintre capitole.)
Marile invenții precum și teoriile celebre ale fizicienilor au viață personală și destin, de care sînt remorcați autorii lor, la fel ca zeitățile și sfinții de religia pe care o slujesc. Asta crede și chilianul Benjamín Labatut în cartea lui, care pornește de la ciudata culoare vineție a unghiilor lui Hermann Göring, înainte de procesul de la Nürenberg, pentru a ajunge, spre final, la certurile dintre fizicieni asupra principiului incertitudinii. Personajele lui sînt zeități ale științei, unele uitate, altele încă funcționale, și sfinți obscuri ai inventicii universale. Cine mai știe cine a inventat albastrul de Prusia? E un anume fabricant elvețian de vopseluri, Johann Jakob Diesback, amintește Labatut, care-l tratează cu o ironie rece pe inventatorul care, vrînd să fabrice o chimicală de culoarea carminului, a nimerit din greșeală compoziția celebrului pigment din care se trage și cianura cu care s-a sinucis Göring în închisoare, ca să evite umilința de a fi executat prin spînzurare. Chilianul folosește aici tehnica brevetată de istoricul James Burke în serialul Connections: în primul capitol mai ales, „Albastru de Prusia“, poveștile cresc prin relansarea dintr-o asociere în alta. Astfel că de la pigmentul inițial se ajunge la cianură, apoi la gazul Sarin, cea mai ucigătoare armă din primul război mondial, și la Ziklon A ale cărui urme albastre se văd și azi în lagărul de la Auschwitz.
De la inventatori, Labatut trece abrupt la autori de teorii, descoperitorii moderni de legi ale fizicii. Mai exact la scrisoarea pe care Albert Einstein o primește de la un ofițer al armatei germane aflat pe front, în Marele Război. Scrisoarea conținea verificarea teoriei relativității prin calcule matematice. Socotelile făcute de locotenentul Schwartzchild în tranșee rezolvau aproape în totalitate ecuațiile din teoria lui Einstein. Atît că ceea ce se potrivea perfect pentru o stea obișnuită nu mergea în cazul stelelor gigantice. Începînd de aici, Labatut îți ia piuitul cu ușurința și expresivitatea cu care se descurcă în lumea abstracțiunilor, pe care o trage în proză cu o formidabilă inteligență artistică. Teorii ale fizicii, astronomiei și matematicii moderne care îi fac și pe specialiști să-și caute cuvintele la conferințe pentru a le face înțelese de omul din sală devin personaje misterioase cu evoluții imprevizibile în cartea lui Labatut.
Pînă la celebra pisică simultan moartă și vie cu care Schrödinger explică ce e și cum e funcția de undă, și la exclamația lui Einstein, „Dumnezeu nu joacă zaruri!”, scriitorul izbutește să nu-și prindă urechile în epifaniile științifice ale teoreticienilor mecanicii cuantice, în timp ce le povestește aventurile științifice și viața de toate zilele și duelurile verbale stîrnite de principiul incertitudinii cu care tînărul Heisenberg l-a scos din țîțîni pe Einstein, încît l-a făcut să-l ia de martor că are dreptate pe Dumnezeu însuși.
Probă extraordinară de inteligență și de talent, Cînd nu mai înțelegem lumea are și meritul aducător de succes că își face cititorii să se simtă mai deștepți. Cel puțin la lectură.
Benjamín Labatut, Cînd nu mai înțelegem lumea, traducere de Marin Mălaicu-Hodrari, Editura Pandora M, 2022.
am citit, sincer nu sint impreesionat deloc, un amalgam retoric si fara nicio substanta