Acest roman e un fel de anamneză literară a unei crize care s-ar fi putut termina cît se poate de rău, dar care oricum n-a avut un final fericit. Allen Ginsberg, care era prieten cu autorul, susține că Big Sur ar fi „o relatare umană și exactă a extraordinarelor ravagii suferite în urma unui delirium tremens alcoolic de Kerouac“.
Și aici se verifică extraordinarul talent cu care era înzestrat prozatorul beatnic. De fapt, regele beatnicilor, cum a fost declarat după apariția romanului său Pe drum. Succesul pare să fi fost o experiență insuportabilă pentru Kerouac, cel deprins să tot caute cîte ceva în viață și să o încaseze des în timpul căutărilor sale. Succesul nu intra pe lista lui de priorități. Încercările lui stîngace de a intra în acest rol, care presupunea dacă nu abstinență, cel puțin moderație în consumul de spirtoase, ca să facă față experiențelor publicitare care-l așteptau, aceste încercări au fost tot atîtea eșecuri încheiate cu beții devastatoare. Exuberant și imprevizibil cînd se întinde la băut, Kerouac e pesimist, depresiv și se detestă la mahmureală.
Dacă, în alte romane, Kerouac se deghizează mai convingător sub numele de Ti Jean sau Jack Duluoz, pentru a scrie nestingherit despre sine însuși, în Big Sur acționează aproape la vedere. Folosește un „Eu“, devine Catîrul Sfînt perpetuu, prietenii i se adresează cu „Jack“, așa că „Dulouz“ pare adăugat în silă. Și povestește chestii despre care în general oamenii tac, jenați pînă și de faptul că se surprind gîndindu-se la ele. Din cauza asta, în afară de un grup cît se poate de restrîns de prieteni, Kerouac/Dulouz se simte la largul lui împreună cu boschetarii și cu bețivii pe care nu-i cunoaște. Acum, după ce a acceptat oferta unui prieten de a se retrage într-o cabană dintr-o pădure de lîngă Monterey, Dulouz face o beție crîncenă ajuns la San Francisco și are o criză de delirium tremens, ale cărui simptome le cunoaște în detaliu, astfel că le enumeră expert, dar cu umor. La fel cum tot cu umor precizează că el își scrie amintirile, ca și Proust, doar că el le scrie din mers, nu de pe vreun pat de suferință. Altfel, ia oamenii așa cum sînt, iubește natura și animalele – ca orice catolic de nuanță franciscană –, astfel că un catîr pe care-l tot observă după ce ajunge la cabană devine Catîrul Sfînt, iar moartea șoarecelui său, căruia îi dă să mănînce, îl sfîșie sufletește.
Lui K nu-i plac, în schimb, anii ’60. Autostopistul din el constată că mașinile nu se mai opresc să-l ia de la marginea drumului. În automobilele elegante și elongate, șoferul-soț poartă o șapcă ridicolă; lîngă el, doamna soție are aerul de șefa Americii, iar pe bancheta din spate mulți copii, milioane de copii.
Cum nu mă omor după descrierile de natură, am răsuflat ușurat la lectură văzînd că natura e povestită numai după ce a trecut prin filtrul sensibilității sale mereu iritate, astfel că fratele șoarece, fratele raton și surorile păsări sînt la fel de interesanți ca oricare dintre prietenii lui Dulouz și în nici un caz nu funcționează ca simple podoabe de decor, ca ornamentele din pomul de Crăciun.
Big Sur e, dacă vreți, o carte cu impresii de călătorie prin viață, numai că față de anii ’60, cînd a fost scrisă, impresiile lui Dulouz nu te mai șochează, iar poveștile lui nu-i mai contrariază pe editori. Între timp, Kerouac a făcut școală, a avut timp și să fie uitat sau cel puțin nefrecventat, generația beat a devenit istorie, încît romanul lui pare relatarea de tinerețe a unui bunic care n-a apucat să se pună la curent cu schimbările mult mai tari prin care au trecut noile generații.
Jack Kerouac, Big Sur, traducere de Vlad Pojoaga, Editura Polirom, 2021.
716 vizualizări
