Cînd era purtătorul de cuvînt al președintelui Emil Constantinescu, tînărul prozator, gazetar și scenarist Răsvan Popescu a ținut un jurnal. L-a publicat după ce a plecat de la Cotroceni. Despre cel căruia îi purta cuvintele a scris cu înțelegere, dar fără să-i ierte indeciziile și bîlbele de comunicare. Între timp, fostul purtător de cuvînt ajunsese membru în CNA, din partea Președinției. În 2011, Răsvan Popescu a început un alt jurnal*. Era președintele CNA, spre sfîrșitul mandatului, iar scriitorului din el i se părea că se risipește în chestii administrative, care-i mănîncă și timpul, și nervii. Jurnalul ca surogat de proză, dar și ca mijloc de a-și lua revanșa față de toți cei care l-au reclamat, l-au săpat și au încercat să-l facă să-și dea demisia înainte de termen!
Dacă acceptă, i se promite, îl așteaptă la schimb o ambasadă, unde vrea el. Dar pentru că refuză, războiul subteran continuă. Cu plîngeri și amenințări dinspre familia Turcan: doamna la CNA, domnul la Președinție. Ca să nu aibă aerul că se răfuiește cu regimul Băsescu și cu PDL-ul, Răsvan Popescu notează gazetărește noutățile, permițîndu-și doar cîte o propoziție, două, în care spune tot mai indispus ce crede despre aceste noutăți. Scrie și despre filmele la care a fost scenarist și despre relațiile lui cu regizorii. Dă ocol unui proiect de scenariu căruia nu-i dă de cap și, din cînd în cînd, vede cum gospodăria părintească de la Filipești se părăginește și cum apropiații lui din familie sînt măcinați de boli și de necazuri. Nici pe el nu-l iartă bolile, dar ceea ce-l otrăvește și mai tare e că în țară se întîmplă tot mai multe neîntîmplate. Atunci e necruțător și pamfletarul din el iese la suprafață – tăios, dar fără să insulte, deși, dacă vrea, Răsvan Popescu știe să fie rău de gură. Cel mai adesea, autorul Cutiei cu maimuțe e de o ironie rece, mai convingătoare decît o diatribă. Cînd pică Guvernul Boc, diaristul nu exultă, constată că Boc a fost jertfit de cel care l-a pus, iar cînd pică și Guvernul Ungureanu și se schimbă majoritatea parlamentară, cu ajutorul UNPR-ului lui Gabriel Oprea, autorul remarcă talentul generalului de a cădea în picioare. Iar cînd noua majoritate parlamentară începe să facă schimbări grăbite, Răsvan Popescu își dă seama, ca fost purtător de cuvînt la Președinție, că USL nu știe să comunice afară, încît sperie Europa, în timp ce oamenii lui Băsescu din țară și de la Bruxelles și Băsescu însuși se dau de ceasul morții că în România a fost lovitură de stat. Jurnalul lui Răzvan Popescu se încheie cînd scenaristul află că ANI l-a declarat în conflict de interese fiindcă, în timp ce era președinte la CNA, a ieșit un film pe un scenariu al său. Omul care-și pierduse pofta de viață și de confruntare cu sine însuși, încît nu se mai uita în oglindă cînd se bărbierea, își regăsește cheful de luptă și își zice: „Dacă e să ne batem pentru delictul că am făcut un film, fiindcă n-ați găsit altceva să-mi puneți în cîrcă, păi atunci să ne batem!”. Închei acest comentariu, ca-n filme, cînd povestea se sfîrșește și afli din cuvintele scenaristului, puse pe ecran, ce s-a mai întîmplat după aceea cu protagonistul. „Acuzat, judecat, condamnat? Sînt curios pînă unde se întinde coarda. Finalul e deschis.”
*Răsvan Popescu, Cutia cu maimuțe, Jurnal, Ed. Polirom, 2013
