Cum stați cu memoria?

Pînă să te prinzi că romanul lui Liviu Ornea nu stă bine cu epica, ai ajuns la jumătatea cărții și nici că te gîndești s-o lași din mînă. Fără să fie un text autobiografic, O geometrie a tandreței trimite des la preocupările de eseist, matematician și romancier ale autorului care în nota de la sfîrșitul cărții spune că „În fragmentele Bunicul, Șpriț pause, Drumul Găzarului, Bunica mea și neuroștiințele, Pregătiri, am integrat, ca atare sau modificate, porțiuni din articole publicate anterior în revista Observator cultural, la rubrica ținută de mine, Bifurcații“.

Romanul pare să fi avut o gestație lentă, întinsă pe decenii, o deducție pe care n-am făcut-o însă din pricină că scriitura s-ar schimba de la un capitol la altul. Fragmente din cartea lui Liviu Ornea le-am citit în reviste, de-a lungul timpului. Maestrul declarat al autorului de hîrtie din Geometria tandreței e Radu Cosașu (dar și al lui Liviu Ornea), peripateticul din Supraviețuiri care-și povestește plimbările și întîlnirile de pe Labirint și Parfumului, străzi dintr-un vechi cartier al Bucureștiului. Scriitorul-personaj al lui Liviu Ornea deambulează pe alte străzi, mai ales pe Matei Voievod, pe Țepeș Vodă, Inișor, Mătăsari și Agricultori, dar trece și pe Traian, unde îl duceau plimbările pe tînărul Cosașu. Ca și Cosașu, personajul lui Liviu Ornea trăiește deopotrivă în viața-viață și în viața din cărțile altora, incomodat din cînd în cînd de „memoria sa de elefant“ care-l face să amestece aceste două vieți, încît cutare întîmplare îi amintește de o scenă din romanele sale favorite și, pentru a descrie atmosfera vreunui loc sau vreo situație dilematică, primele cuvinte care-i vin în cap aparțin altor scriitori – Proust, Camus, Calvino și mulți alții. O geometrie a tandreței începe cu o propoziție, „Toamna venise pe neașteptate, ca moartea“, pe care romancierul din carte, nemulțumit cum sună, o schimbă în fel și chip, la fel ca Grand, personajul din Ciuma lui Camus, cel ce se împiedică și el în prima propoziție a romanului pe care vrea să-l scrie. Spre deosebire însă de începătorul Grand, romancierul lui Liviu Ornea, cel ce trăiește scriind și citind, a apucat să mai scrie cîteva rînduri care-l nemulțumesc și ele. Așa că pentru a-și limpezi gîndurile și a-și găsi inspirația salvatoare iese la plimbare, urmărit de propoziția lui și de una dintre variantele celebrei propoziții scrise de Grand din Ciuma: „Într-o frumoasă dimineață de mai, o zveltă amazoană, călare pe o somptuoasă iapă alezană, parcurgea prin mijlocul florilor aleile din Boulogne“. Romancierul lui Ornea se autoironizeză și se întreabă cu umor ce cale ar trebui să urmeze ca scriitor. Să aștepte inspirația originalității sau s-o ia pe drumuri bătătorite de alții înaintea lui? Să literaturizeze, cum îi reproșa Varlam Șalamov lui Soljenițîn, ori să scrie fără asemenea preocupări? Dar, ricanează el, nici Șalamov n-a scăpat de demonul literaturii!

Marcel Cohn, personajul personajului romancier, din ale cărui scene de viață e compus celălalt plan al Geometriei tandreții, nu e tulburat de neliniști scriitoricești. A ajuns matematician după ce în copilărie a fost băiat de cartier. Singurul evreu dintr-un grup de români, Marcel nu știe idiș ca părinții lui, e ateu de mic și chiar dacă nu percepe ca antisemit faptul că ceilalți copii îi spun „jidan“, capătă treptat conștiința și sensibilitatea evreității sale, a acelui „voi“ venit din partea cunoscuților săi români din viața lui de adult. Marcel e un fel de Ștefan Gheorghidiu divorțat, dar care s-ar întoarce la ea. Asta însă nu-l împiedică să aibă scurte relații amoroase cu diverse tipe, la fel cum, cînd era căsătorit, a înșelat-o, întîmplător, pe răbdătoarea Ana.

Scenele din viața lui Marcel, cronologic orînduite, ne poartă din anii ’60 pînă recent, așa că romanul vieții tandrului și ghinionistului matematician se împletește cu cronica vremurilor povestită într-o plauzibilă oralitate de cartier, cu noutățile de vocabular aferente fiecărei epoci în parte. Trecem astfel de la muzica lui Jacques Brel și cea a trupelor străine și autohtone din epoca mag-ului la muzicile anilor ’80 și la jalea adolescenților melomani că au fugit phoenicșii, „ascunși în cutii de contrabase“. Muzici și filme, liceu, facultate, armata și apoi serviciul, anii de frig și foame, revoluția, zorii roșietici ai democrației originale. Și așa mai departe, în acest roman al scenelor de viață minuțios consemnate, în paralel cu neliniștile unui scriitor de azi, romancierul care îi scrie viața lui Marcel, scăpat de grija primei propoziții.

M-am bucurat, după ce am citit O geometrie a tandreței care mi-a plăcut și din motive personale, că romanul are priză și la cititorii tineri, care află de la Liviu Ornea „cum era în comunism“, precis și departe de dangaua idioată „ce mișto era atunci“.

Liviu Ornea, O geometrie a tandreței, Editura Nemira, colecția n’autor, 2024.