Încă nu luase Premiul Nobel, dar se vorbea despre el deșănțat de elogios. Citisem cu vreo doi ani înainte un roman subțirel, Colonelului n-are cine să-i scrie, care nu mi s-a părut mare scofală, așa că aproape că uitasem numele autorului. Și cumpăr cartea despre care vuia tîrgul, cu bănuiala că autorul, un columbian cu idei de stînga și prieten de pahar cu Fidel Castro, era încă un produs de piață al propagandei comuniste.
Vreo două zile am lăsat cartea pe masă. Nici măcar n-am răsfoit-o. Poate și din cauză că mi-o lăudase un profesor de la liceu pe care-l bănuiam de snobism literar: vorbea numai despre cărțile luate în brațe de critica de unanimitate. Pe atunci citeam autori excentrici, mai mult străini, și mă canoneam silitor cu Noul Roman Francez. (Cititorii tineri pot fi și ei la fel de snobi ca snobii ajunși la maturitate!)Iar din cînd în cînd mai inventam și eu roata, cu insolența adolescenților care-și închipuie că lumea a început fix în ziua în care s-au născut ei. Tot atunci mă îndrăgostisem de cea mai cuprinzătoare și mai de neatacat definiție a literaturii din cîte s-au dat vreodată: „Literatura este ceea ce știe toată lumea că este“, de Welleck & Warren, acești Ilf și Petrov ai teoriei literaturii.
Deschid cartea într-o seară și, după o pagină, m-am simțit curentat. Mai citisem sud-americani pînă atunci. Argentinienii Borges și Cortázar mă dăduseră amîndoi peste cap. Recursul la metodă al cubanezului Alejo Carpentier îmi plăcuse, Casa verde, romanul peruanului Mario Vargas Llosa, mă intrigase. Nici unul dintre ei însă nu mă curentase. Asta mi se întîmplase doar cu Nouă povestiri de Salinger, cu Maestrul și Margareta romanul lui Bulgakov, și cu povestirea lui KafkaMetamorfoza. Citeam și nu-mi venea să cred că cineva putuse scrie o asemenea carte. N-am lăsat-o din mînă pînă n-am ajuns la ultima frază: „Căci semințiilor condamnate la o sută de ani de singurătate nu li se mai dă o a doua șansă pe pămînt“. Era vreo patru dimineața, dar nu-mi era somn și n-aveam nici un chef să mă culc. Am făcut o plimbare lungă prin cartier, cu cartea în buzunar. Voiam să stau de vorbă cu cineva despre romanul columbianului care avea o figură simpatică, de frizer vorbăreț. Dar cum nu era o oră potrivită pentru telefoane, de vizite neanunțate cu atît mai puțin, vorbeam de unul singur pe stradă și din cînd mai scoteam romanul din buzunar să recitesc cîte o pagină, la lumina vreunui felinar. M-am întors acasă pe la șase, obosit și fără țigări. La nouă dimineața am început să dau telefoane, cu o unică întrebare, pe tonul unei maxime urgențe. Mi-am trezit din somn vreo doi prieteni, care mi-au spus că vorbim mai tîrziu, iar alți cîțiva, închipuiți-vă, nu citiseră romanul.
Am tot dat cartea cu împrumut prietenilor, pînă cînd cineva s-a hotărît să întrerupă circuitul și mi-a spus că o pierduse. Între timp, însă, îmi mai cumpărasem un exemplar pe care să-l recitesc atunci cînd aveam chef. După a zecea lectură cap-coadă n-am mai ținut socoteala de cîte ori am mai citit cartea asta din care știam pe de rost multe pagini, deși n-am o memorie grozavă. Singurul meu regret era că nu știam spaniola ca să pot citi și în originalCien años de soledad.
1.298 de vizualizări
