Există întrebări pe care ți le pui și pentru care nu găsești nici un răspuns: Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Ce-o să se întâmple cu stadioanele construite special pentru Campionatul Mondial din Qatar? Țări mai mari și cu tradiție fotbalistică n-au știut ce să facă cu infrastructura pe care a lăsat-o în urmă Campionatul Mondial. În condițiile astea, Qatarul are o singură șansă: datorită climei, sunt șanse mari ca stadioanele să nu fie năpădite de buruieni.
Și poate că n-ar fi o problemă atât de mare risipa dacă n-are veni de mână cu abuzurile. Peste 6.500 de muncitori au murit în timp ce lucrau la stadioane, pentru ca alții să-și dea viața pe teren, ceva mai metaforic. Pare că a fost o condiție de bază la ultimele ediții ale CM: nu poți să găzduiești competiția dacă nu ești problematic. Trebuie să fi invadat un vecin, să fi oprimat o minoritate vulnerabilă, ceva, orice. Măcar să-i arăți lui Sepp Blatter niște poze cu opozanți aruncați la închisoare, ca să vadă că ești om serios.
Oricum, arheologii viitorului vor descoperi stadioanele din Qatar și vor crede că națiunea era moartă după fotbal, că mânca fotbal pe pâine și că, practic, nu putea trăi fără acest sport, din moment ce a construit atâtea stadioane imense perete în perete.
Dar Mondialul ăsta are și părți bune. Care, întâmplător, sunt în strânsă legătură cu părțile rele. Se desfășoară măcar în afara Europei, într-o regiune care n-a mai avut parte de așa ceva și unde poate ajunge la oameni pe care fotbalul, ca fenomen, i-a ignorat până acum. Arabii par mândri că unii de-ai lor organizează CM și poate, cine știe, tot deranjul ăsta o să facă regimul de la Doha mai receptiv față de drepturile omului, în special ale omului migrant care muncește în condiții dure pe șantierele din Qatar.
