În ’90 au fost Notti magiche, cînd i-am tras-o Rusiei!

În iunie, fotbaliștii Naționalei au fost vizionari și au deschis drumul pentru cine știe cîte milioane de români, plecînd la muncă în Italia. Și, tot asemeni legiunilor ulterioare de căpșunari și badante, și tricolorii și-au luat viza cu muncă și emoții grele la ambasada Danemarcei, în toamna precedentă. Poate că aș exagera să spun că au stat la coadă să-i tragă la poartă lui Peter Schmeichel, da’ cînd scorul final e un triumfător 3-1, exagerarea nu-i chiar așa de mare. A fost, probabil, unul dintre cele mai însuflețite meciuri pe care le-am văzut.

Să revenim însă la sora noastră de gintă latină. Primul meci m-a impresionat absolut deloc: Argentina-Camerun (0-1). Întîi, pentru că-l vedeam într-o mare de cetățeni asudați muncitorește, deși erau ingineri, adunați în jurul unui ecran despre care mi-e greu să spun dacă era mai mult color sau puchinos. În orice caz, și așa bicisnic în diagonală, tot s-a văzut că Maradona nu juca nimic. Sau asta a fost impresia cu care am rămas după ce toată lumea îl proslăvise drept Brusli al fotbalului. Aveam să aflu ceva mai tîrziu că Bruce Lee se scria altfel.

De fapt, Coppa a devenit cu adevărat del Mondo cînd au intrat în teren URSS și România. Două goluri date de Lăcătuș. Unul pentru ceas, unul pentru palton. Era începutul sfîrșitului pentru echipa ciolovecilor – și nici URSS nu se simțea prea bine.

Iară ei, ei, tricolorii? Ei au făcut istorie, așa cum s-a priceput nația asta să facă istorie de două mii de ani. După un succes venit din muncă și dedicație, a venit un dezastru de nicăieri. 2-1, de data asta pentru camerunezi. Urmat de busuiocul dres în finalul grupelor, 1-1 cu viitoarea vicecampioană mondială. De-atunci și-a luat Hagi numele de „Maradona din Carpați”. Și tot de-atunci, cred, i s-a zis și lui Maradona „Hagi din Patagonia”. Nu sînt sigur, nu vorbesc argentiniană.

Despre meciul leșinat și pierdut la penalty-uri cu Irlanda mai bine să nu vorbim. Destul să spun atît: deși speranțele s-au făcut scrum, sclipeau prin cenușă licăriri de talent și poftă de victorie. Licăriri care vor exploda, patru ani mai tîrziu, la World Cup ’94. Timpul avea răbdare.