Cuplul comic Prigoană-Bahmuțeanu lovește din nou!

Știți genul ăla de prost căruia îi reușește o chestie pentru prima oară în viața lui, după care, bucuros de reacții, o repetă pînă îți vine să-l omori? Exact așa sînt și ăștia doi. Au descoperit acum vreo zece ani că lumea se uită spre ei cînd se ceartă și se despart, și asta e tot ce fac. Asta e tot ce știu să facă, atît au înțeles ei din partea socială a vieții. Nu te simți destul de băgat în seamă? Cheamă trei televiziuni și înjură-te cu partenerul de viață!

Cred că prima oară cînd s-au despărțit cu răcnete ăștia doi eram încă la liceu. Nu mă interesa subiectul pentru că, dacă voiam să urmăresc personaje unidimensionale, mă uitam la desene animate. Nici acum nu pot să zic că mă interesează, dar mă enervează că există. Mă enervează că scandalul lor complet irelevant încă face audiență la proști. Erau săptămîna trecută la TV: aceeași piesă de teatru prost, jucată de doi măscărici care se apropie de vîrsta a treia. Prigoană a slăbit și-a albit. Abia i se vede capul sub mustață și umerii sub cap. Iar ea arată exact la fel. Că, na, grasele nu fac riduri. Doar se scurg lent, ca budinca lăsată la soare.

Sînt sigur că într-o zi o să fiu chel, cu copii la facultate și probleme la prostată, iar ei or să facă același bîlci cu păcălici, la 90 de ani. El rămas doar un cap cu mustață pe un picior de lemn și ea cu fața scursă și pierdută printre faldurile gușii. Jumătate morți, dar la fel de lipsiți de orice rușine. Știți voi, instinctul ăla care îți spune că, dacă iei un rahat de pe jos și te freci pe ochi cu el, în văzul lumii, or să rîdă toți de tine și o să te simți prost. Pe care ei, pur și simplu, nu-l au.

Și or să moară fericiți, fără să aibă nici cea mai mică bănuială că sînt mai jenanți ca ființe umane decît cea mai plină de herpes prostituată de pe centura Sloboziei. Pentru că, în capul lor, audiența este egală cu faima, iar faima cu valoarea și, orice ai face, n-ai cum să-i faci să înțeleagă adevărul și să-i întristezi. Și nici nu există în lumea asta eroi care să intre peste ei în casă în timp ce se ceartă și să-i bată pînă se cacă pe ei, măcar așa, ca animalul să înțeleagă că trebuie să-și păstreze scandalurile intime în intimitate.

Dar n-ai cum să-i explici penibilul unui om care s-a născut fără acel organ responsabil cu detectarea lui. Niciodată existența lor jenantă n-o să-i întristeze. Natura funcționează destul de aleator, însă. E inevitabil ca, într-o zi, în familia lor să se nască un om care să nu fie complet imbecil. Și o să-și dea seama, și o să intre în pămînt de rușine. Așa, dîndu-și seama din cine se trage. Aia soartă tristă și dramă adevărată, nu ce fac ei.