Deși, în ce mă privește, iau lucrurile altfel decît Eugen Negrici, fiind mai degrabă un „fundamentalist estetic” în linia E. Lovinescu – Nicolae Manolescu, trebuie să recunosc că volumele lui Negrici au avut o influență mare nu doar asupra altora, ci și asupra mea.
Emanciparea privirii „aprofundează și actualizează”, cum spune autorul, o carte devenită reper prin curajul intelectual și critic pus la bătaie în anii de dominație a esteticului și de literaturocentrism. Expresivitatea involuntară spunea, în 1977, ceea ce acum vedem cu toții: că valorile artistice nu sînt imuabile și inatacabile prin includerea lor într-un canon rezistent ca tablele legii. Că, în timp, experiența de lectură și aportul de semnificare diferă, o generație valorizînd altfel decît precedentele. În fine, că valorile de expresivitate pot fi mai importante sau, în orice caz, mai utile unei discuții critice decît valorile estetice consacrate prin critică, prin școală și prin Academie.
Altfel spus, expresivitatea involuntară din unele texte este nu numai savuroasă, ci și edificatoare asupra „mecanismelor” de literaturizare mai mult decît capodoperele care le ascund sub perfecțiunea lor. Umorul trece din texte necăjite în titlurile cărții lui Negrici: Texte începătornice contemporane purtînd semnele nepriceperii, scrie el în titlul unui capitol, disecînd la modul cel mai serios versuri publicate în Luceafărul din decembrie 1974.
Umorul involuntar are avantaje, pentru interpret, față de „tot ceea ce se dobîndește pe căi profesioniste”, fiindcă „nicăieri mai mult decît în receptarea umorului simțurile nu devin mai scrutătoare și intenționalitatea mai puțin binevenită”. Iată o mostră de expresivitate involuntară: „Cu un zîmbet pe buze / și cu gura amară / Mă uit la învechitele poze / Care sînt în cămară / Bunica care, acuma-i fără dinți / Stă cu grație în poză, / Cred că așteaptă să vină prinți / Să-i așeze în păr o roză / Cînd vom fi și noi bunici / Tot așa vom arăta? Ce vor gîndi tinerii de atunci / Cînd dinți, iubito, nu vom mai avea?”.
Dacă la umorul „profesionist” de la televiziuni s-a ajuns, astăzi, să se aplaude la comandă, umorul „literar” involuntar traversează epocile și pare, după patruzeci de ani, mai proaspăt ca oricînd.
Eugen Negrici, Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelității, Editura Cartea Românească, București, 2014, 368 p.
