Acum șapte ani am văzut prima oară Veneția. Era în timpul carnavalului. S-a nimerit un februarie blînd și însorit. Atunci am cunoscut-o pe Raisa, văduva lui Grigore Vieru, o femeie mititică și vioaie, care încă nu se obișnuise cu ideea că Grigore al ei murise.
Pe Vieru îl cunoscusem la București cu ani în urmă. Pe atunci, Grigore Vieru se întîlnea cu mai toți politicienii mai importanți de la București, ca să-i convingă să refacă unirea cu Basarabia. I se făceau promisiuni, dar în afara „podului de flori” nu se întîmpla mare lucru. Iar pe acest pod circulau mai mult scriitorii de dincoace de Prut care-l cîntaseră cu sîrg pe Ceaușescu și treceau rîuldupă revoluție, de parcă ar fi fost apele sfinte ale Iordanului.
Vieru se prinsese că fiecare dintre taberele politice de la București voia să-l confiște în folosul ei, ceea ce poetul n-avea chef. Academia Română îl propusese pentru Premiul Nobel. După ce a murit, într-un accident stupid de automobil în Basarabia, Vieru a fost dat cu repeziciune uitării, mai întîi la noi, apoi și la Chișinău.
Apăruse în Italia o antologie din poeziile lui. Raisa fusese invitată la Veneția de șefa filialei ICR de acolo, pentru lansarea volumului, și odată cu ea un critic literar de la Chișinău, Mihai Dolgan, care era și academician. Eu cred că ajunsesem acolo din pricină că scriam des despre unionistul Vieru, al cărui rol mi se părea că nu fusese preluat de nimeni care să aibă aceeași charismă.
Mă așteptam să nu fie multă lume în încăpătoarea sală unde avea să aibă loc întîlnirea cu cititorii. Era la etajul unei celebre librării din Veneția. Cînd a început întîlnirea, aproape toate locurile din sală erau ocupate și lumea continua să vină. Cei mai mulți din public vorbeau românește și italiană, soțiile cu soții sau soții cu soțiile. Monica Joița, șefa ICR-ului de la Veneția, a recunoscut după aceea că nici ea nu se aștepta să fie atîta lume la lansarea cărții. Unii erau români din Basarabia, cei mai mulți, însă, români de dincoace de Prut. Veniseră cu trenul, puțini cu mașina, de la sute de kilometri distanță. Cei mai mulți plecau în aceeași seară cu trenuri de noapte. Pe cîțiva dintre fericiții care își permiteau să rămînă peste noapte la Veneția, ca să vadă și carnavalul,i-am revăzut printre turiștii de toate neamurile, a doua zi. O tînără doamnă, cu un mobil în mînă, vorbea cu cineva: „Da, fată, sînt la Veneția, să vedem și noi carnavalul. Îți trimit poze, cum să nu!”.Apoi ea și soțul ei italian s-au pierdut în mulțimea care, în loc să traverseze podul, se îndrepta spre stația vapoarelor cu care puteai face un tur al Veneției pe apă, dacă n-aveai bani să te plimbe un gondolier. Mi-ar fi plăcut ca acel tînăr cuplu, româno-italian, să-și permită o călătorie cu gondola la Veneția. Sper, și azi, că așa au făcut.
1.568 de vizualizări
