Pînă la un punct – cum se zice, printr-o aproximare imprecisă a preciziei –, înțeleg reacțiile exasperate ale celor care spun că nu vor să mai audă de ruși. Îi înțeleg chiar și pe cei care-și iau o pauză de la recitirea lui Dostoievski, din cauză că autorul Idiotului își băgase în cap că Rusia are misia divină de a îndrepta lumea, chiar dacă lumea prefera să fie lăsată în pace de ruși. Dar să ți-i pui singur la index pe Turgheniev, pe Tolstoi și mai cu seamă pe Cehov înseamnă să le dai apă la moară lui Putin și goarnelor lui mediatice care vor să-i aburească pe ruși că Occidentul umblă s-o nimicească pe Maica Rassia, lovind-o pînă și în clasici. Mafioții de la Kremlin pot defila cu Nikita Mihalkov, regizorul care de la Piesă neterminată pentru pianină mecanică a trecut la puparea mușchilor fesieri ai lui Putin, dar Cehov și ceilalți doi clasici ruși nu sînt decît prizonieri de conștiință postum ai regimului de la Moscova.
Turgheniev a trebuit să-și ia tălpășița din Rusia după ce a scris Părinți și copii, Tolstoi, de care țarul nu îndrăznea să se atingă, era supravegheat de la distanță de agenții Ohranei, cît despre Cehov, el învățase să dribleze cenzura, încă din prima sa tinerețe, cînd semna Cehonte. Cine îl citește azi pe autorul Insulei Sahalin, îl percepe ca pe un contemporan. Și pentru modernismul scriitorului, dar și pentru că Rusia a rămas fundamental neschimbată din secolul al XIX-lea pînă azi. De la Romanovi a trecut la țarii roșii – Lenin și Stalin –, iar după parantezele care au fost regimurile Gorbaciov și Elțîn, a ajuns la țarul mafiot care e Putin.
Ca să-l înțelegi cît de cît pe Cehov, cel din povestiri și nuvele, e bine să citești mai întîi Insula Sahalin, în care autorul de hîrtie se suprapune cu Cehov însuși. Aici spune el tot ceea ce tace în proza de ficțiune: „Pe străzile luminate de lampioane şi focuri bengale s-au plimbat pînă noaptea tîrziu grupuri-grupuri de soldaţi, deportaţi şi ocnaşi. Porţile închisorii au stat deschise. Duika, prăpăditul de rîu totdeauna murdar şi cu maluri pleşuve, era împodobit acum cu lampioane colorate; focuri bengale i se oglindeau în apă şi părea frumos, ba chiar măreţ, deşi arăta puţin caraghios, ca fata bucătăresei împopoţonate cu rochia domnişoarei. În grădina guvernatorului răsuna fanfara, cînta corul. S-au tras şi salve de tun, pînă la urmă tunul a explodat. Dar cu toată zarva aceasta, străzile erau triste. Nici cîntece, nici armonici, nici măcar un beţiv binedispus. Oamenii rătăceau ca nişte umbre şi tăceau, tot ca umbrele. Chiar şi în strălucirea focurilor bengale, ocna rămînea ocnă; muzica, ascultată de departe de oameni care ştiu că niciodată nu se vor mai întoarce în patrie, trezeşte în suflet doar o mîhnire amară“.
Nu vezi în textele de ficțiune ale lui Cehov asemenea comentarii directe ale autorului. Chiar și în cele scrise la persoana întîi, prozatorul se folosește de un autor de hîrtie, nu intervine direct în text. Povestirile medicului Cehov sînt ca niște diagnostice, lipsite de recomandări. Prozatorul constată care-i treaba cu pacienții lui în timp ce le scrie anamneza; le zice de ce suferă cît poate mai simplu și, spre deosebire de doctorii care-și dăscălesc bolnavii, spunîndu-le ce să nu facă și moralizîndu-i, scepticul Cehov nu-și îngăduie să le dea lecții de viață. Ca și Caragiale în Momente și schițe, el scrie numai ce constată și, în loc să scrie roman, se îndreaptă spre teatru, unde personajele scapă de muștruluielile autorului.
În povestirile lui Cehov există însă un subtext, o adîncime modernistă a nespusului care face din cititor al doilea autor al textului. Sub aparența schiței umoristice descoperi drama, uneori tragedia, pe care Cehov le sugerează printre rînduri. J.D. Salinger, care face undeva o listă cu scriitorii pe care-i iubește, ar fi trebuit să-l pună pe primul loc pe Cehov, de la care a învățat lecția tăcerii care spune multe.
A.P. Cehov, Insula Sahalin, traducere de Alice Gabrielescu și Tatiana Panaitescu, Editura Polirom, 2017.
2.851 de vizualizări
