Mi-a plăcut onestitatea canadiencei care s-a trezit că a luat Nobelul. Nu se aștepta! Mai sînt laureați ai acestui premiu care s-au mirat că l-au luat. Austriaca aceea, Elfriede Jelinek, cea care l-a făcut pe unul dintre jurați să-și dea demisia de rușine că Academia Suedeză a premiat-o. Claude Simon, cel mai prost dintre reprezentanții Noului Roman Francez, sau ecologistul de Le Clézio, și ăla francez. Ar mai fi și alții, de care s-a vorbit doar în anul cînd au luat premiul, la categoria ciudățenii, încît cei pe care-i preocupă după ce criterii se acordă Nobelul literar au ajuns la concluzia că din cînd în cînd premiul se mai dă și pe bune, adică pe valoare literară. Altfel, pe criterii de țară, uneori amestecate cu activismul politic, eventual în disidență, al laureatului, care, de obicei, e primul care se miră că a dat norocul peste el.
Și asta cînd sînt în lume atîția scriitori despre care nu și-ar permite decît analfabeții să se întrebe de ce i-au ales jurații din Suedia și despre care te miri că nu l-au luat pînă acum. Iar asta, să ne înțelegem, nu pe criteriul notorietății sau al succesului comercial, ci pe valoare unanim recunoscută. Cine-ar fi nebun sau atît de obraznic încît să-l întrebe pe Eco dacă se aștepta să ia acest premiu? (Eventual pe unul ca el poți să-l întrebi dacă se mai aștepta să…) Sau pe Amos Oz – ori pe Philip Roth? Dar cînd vezi că ia Nobelul cîte un autor care la bursa pariurilor are mai puține șanse decît e cota Australiei să cîștige campionatul mondial de fotbal, nu-ți vine să te întrebi dacă nu cumva jurații suedezi n-au și ei pe cîte cineva care pariază la sigur pe autorul la care nu se așteaptă nimeni, fiindcă îi vînd pontul din timp?
