Se povesteşte că pe francezi şi pe nemţi, cînd au încercat să ocupe Rusia, i-a oprit generalul Iarnă. Pe cetăţenii din gaşca foarte diversă care face din Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu al treilea eveniment de gen din lume era cît pe-aci să-i oprească colonelul Ploaie, un tip foarte antipatic şi, mai ales, ud.
Spun „cît pe-aci“ pentru că, pînă la urmă, nu a reuşit. Nici ploaia insistentă, nici ţepele legate de finanţare ale guvernelor trecute nu i-au oprit pe Constantin Chiriac şi ai lui de la cel de-al XIX-lea FITS. Mai subţirel, aşa, mai de criză, pînă la urmă tot s-a întîmplat adunarea aia de oameni de teatru şi de-aiurea care transformă Sibiul în fiecare an, timp de zece zile, în capitala europeană a culturii.
Festivalul a început în ultimul week-end de mai, eu însă am ajuns de-abia în ultimele trei zile, la fix cît să prind reprezentaţia ungurilor de la Maladype, Egg(s)Hell, şi să aflu ce face tineretul din ziua de azi cu ouăle, în loc să le mănînce. Risipă face, taică: atunci cînd nu le aruncă de colo-colo pe scenă, umblă cu ele-n gură, iar cînd nu umblă cu ele-n gură, le propteşte peste picioarele unui scaun întors cu cracii-n sus, peste care pune alt scaun. Pe lîngă ouă, artiştii au mai risipit nişte zahăr cubic, nişte păsări flamingo, nişte poftă de joacă, cît pentru o grădiniţă c-un milion de preşcolari (nu mai mult!) şi nişte energie, cam cît pentru un milion de dansatori (hai, două!).
Disclaimer: Nu, nu sînt critic de teatru, aşa că sper că nu v-aţi pus costumul ăla bun ca să citiţi rîndurile curente. Le puteţi citi în trening, în colanţi sau chiar în pielea goală, sînt doar gîndurile unui privitor neprofesionst, care vă povesteşte ce i-a plăcut lui. Iar băieţii şi fetele de la Maladype şi joaca lor epuizantă, suspendată undeva între dans şi teatru, mi-au cam plăcut.
A doua zi, printre picăturile de ploaie, am dat, pe pietonala Nicolae Bălcescu, peste unii de prin Catalonia. Erau trei (un chitarist, un saxofonist şi un tobar) care îşi spuneau Rodafonio şi nu făceau cine ştie ce – doar cîntau. Însă făceau asta într-un divais ingenios, o roată imensă care-i învîrtea de zor şi-i plimba de colo-colo, antrenată de pedalele acţionate de doi coechipieri necîntători. Începeam să înţeleg cum ar arăta FITS dacă şi soarele s-ar îndura să apară. Nu s-a îndurat, dar a venit Brenciu să ţină concert în Piaţa Mare, ocazie cu care tot Sibiul (în afară de mine şi încă vreo 200 de oameni) a ieşit să-l asculte de sub umbrele. Unde-am fost eu? Am avut nişte treabă în iadul amenajat de Silviu Purcărete special pentru piesa Faust.
Nu vreau să vă zic foarte multe despre ea, doar atît: faceţi pe dracu-n patru să vedeţi acest spectacol în care chiar el are rolul principal. Chiar el, dracul, sub aparenţa unei femei mititele, care răspunde (pe scenă) la numele de Mefisto şi (în viaţă) la ăla de Ofelia Popii. N-am mai văzut niciodată pe cineva care să pară atît de mare, deşi, ca statură, are doar vreun metru jumate.
Abia în penultima zi s-a umplut cu adevărat cetatea şi de actori, şi de privitori stradali. Sîmbătă m-am bucurat de soare pe-o terasă din Piaţa Mare, de repetiţiile trupei Close Act (un spectacol în sine), de Altolivello-ul italienilor de la Circo Improvviso, dar mai ales – de data asta într-o sală de spectacol – de piesa Absolut, în regia lui Alexandru Dabija. Povestea lui Ivan Turbincă în cheie oltenească şi în interpretarea lui Marcel Iureş (un actor pe care l-au căutat vreo şase personaje şi l-au găsit de nu s-a văzut) e savuroasă. O mai puteţi prinde la teatrul Act, dacă sînteţi din Bucureşti şi aveţi vreo pilă la bilete, căci se joacă mereu cu casa închisă.
Ce n-am văzut şi-mi pare rău: Gulliver, în regia lui Purcărete, spectacol a cărui premieră a avut loc în festival şi care urmează să plece la Edinburgh. Ca anecdotă, Gulliver a fost selectat între cele 15 spectacole care vor merge anul ăsta la festivalul de la Edinburgh încă dinainte de a exista, după ce Faust şi Ofelia Popii au răvăşit minţile selecţionerilor. Sînt curios ce faţă vor face cînd vor vedea că Purcărete a băgat în show inclusiv un cal.
