De ce au semnat părinții copiilor „noștri” pentru religia „lor”

O parte a părinților care au semnat pentru ora de religie s-or fi gîndit să le salte copiilor media generală. O altă parte s-or fi gîndit să nu le zăpăcească orarul, stabilit – ehei – cu juma’ de an în urmă. Or fi printre ei și unii cărora le place cîntecul „Dă-te-n dragostea mea” și care au urmat îndemnul televizat al ăluia de-l cîntă de a-i da pe copii în dragostea lui cea mare și puternică – credința ortodoxă. Cine știe ce alte felurite motive, mai mult sau mai puțin serioase, or fi avut unii sau alții? Putem însă crede că majoritatea celor două milioane de părinți care au plebiscitat, prin semnarea fișei de înscriere, obligativitatea orei de religie în școli au avut, fără îndoială, motive mai întemeiate și mai greu de înțeles pentru activiștii anticlericali din ONG-uri. Să traduci sloganuri seculariste de la americani e una, iar să etnografiezi un comitet de părinți dintr-o școală de cartier proletar e cu totul alta.

Ce nu s-a spus îndeajuns în mass-media este faptul, la îndemîna oricărui observator al realității românești, că aderența eclezială a comunităților școlar-parentale vine nu din enciclicele BOR, ci dinspre mirenii simpli. Părinții, bunicii, învățătoarea și profu’ de sport sînt, de obicei, primii care își doresc religie în școli, fiecare cu motivul lui. Icoana aia „de la telejurnal”, pentru care se înfruntă Remus Cernea cu Liana Stanciu în prime time, a fost agățată cel mai probabil de un tătic grijuliu. Bineînțeles, mai apare în combinație și profu’ (de cele mai multe ori profa) de religie, și părintele paroh, care e chemat să dea cu mir peste pupitre la început de an școlar. Dar astea sînt nucleele cele mai vizibile ale unei rețele mult mai vaste, care integrează relații interumane complexe: rudenii, vecinătăți, cumetrii, prieteșuguri legate de interese mutuale și ajutor reciproc. În cadrul acestor rețele de cartier, colegialitatea în cadrul unei comitet de părinți e o legătură umană în plus, specială anume prin investiția morală (și, pe cît posibil, financiară) în acest neprețuit tezaur pus la comun – copiii.

Dacă noile sate ale României sînt cartierele (post)industriale din marile centre urbane, iată că acestea și-au coagulat deja un fel de neo-obști în jurul unor poli de interes, precum supermarket-ul, școala și biserica. Dacă BOR a ridicat biserici în noile cartiere după un plan sistematic, conceput astfel încît să îi corespundă fiecărui lăcaș de cult ortodox cîte o școală generală, asta dovedește că popii formează organizația cea mai vizionară și mai capilarizată social de la noi. Dacă nu, hai să admitem că a fost voia Domnului.

Da, e adevărat, se poate întîmpla ca același părinte cucernic și bisericos să-și înscrie băiatul de clasă zero la karate – nu de alta, dar „ca să învețe să se bată și să răzbată în viață”; sau, dacă are fetiță, să aspire s-o facă vedetă și s-o încurajeze să se fandosească așa, ca alea de la televizor, „poate-poate o vezi și pe ea acolo într-o zi”. Da, e adevărat. Ai motive să deduci, alături de hipsterimea atee de pe blog-uri, că românul e ipocrit, incult și absolut superficial ca trăire spirituală. Dar la fel de bine poți să deduci că, dincolo de modele și modelele veacului, românache simte nevoia, apropo de educația românachelui junior, de repere clare, de valori perene, de ancoraj axiologic, frate. Știm bine, românache senior e conservator și are încredere maximă, dintre instituțiile statului, în Biserică. Școala se află și ea în top, dar criza sistemică a ultimelor decenii a șubrezit-o și a îndepărtat-o de modelul de agregare etic-pedagogică pe care îl atinsese pe vremea pionieriei și a „șoimăriei”. Dezideologizarea din anii ‘90 a școlii este azi compensată printr-o mișcare inversă, recuperatoare. Școala este azi nava care găzduiește deopotrivă doxologia BOR-ului și influența religiei populare, acest corp de aisberg nebănuit încă de către sociologi. (Trebuie să fii orb ca să ignori invazia de calendare cu Arsenie Boca din chioșcurile de ziare ale acestui început de an.) Îi revine profului/profei de religie funcția de integrare a ambelor tendințe, de călăuză de la „Îngerașul meu” la „Tatăl nostru”.

Catehizare? Da, și?! Cele două milioane de părinți ar semna și pentru obligativitatea acesteia!

S-a tot argumentat că școala a fost invenția popilor, lucru mai valabil ca aiurea aici, în țara lui Coresi și Antim Ivireanul (ultimul dintre ei sanctificat). Unii văd chiar în acest act de fătare instituțională și momentul de geneză a conștiinței noastre de neam. Poate că, dincolo de recunoștința pioasă față de un soi de Biserică-Mamă națională, acest argument spune mai mult. Spune – poate – că procesul e încă în derulare… Poate că secularizarea societății românești e încă undeva, prin epoca răspopitului Creangă, prețuit la vremea sa (și) ca autor de abecedare.