Bun, deci am stabilit de data trecută: Terra se oprește încetișor din rotație. Că dacă ar face-o brusc, ar fi grav: vînturi și tsunami-uri cu viteze de 1.600 de kilometri, ceva ce n-a văzut Pămîntul, dom’le!
Dar nu, Terra se rotește tot mai încet în jurul axei, astfel că, într-un timp foarte îndelungat, Pămîntul ar ajunge să arate Soarelui aceeași față. Ca Luna cu noi, acum. (N-o să se întîmple, pînă să încetinească Terra explodează Soarele. Păcat, ar fi fost cel puțin interesant!)
Dincolo de fugitul oceanelor către poli și formarea unui megacontinent ecuatorial, se mai întîmplă ceva: fața care stă la Soare va deveni un cuptor infernal, iar partea cealaltă, intrată într-o noapte veșnică, va deveni un frigider infernal. Da, aproape tot Pămîntul va deveni ceva infernal. Ca să aveți o idee: la prînz, pe Mercur sînt vreo 400o C, iar noaptea cam -200o C. Iar ăsta e foarte aproape de Soare. La noi ar fi mai rece, dar nu suficient de rece cît să fie confortabil pe fața însorită. Chiar deloc. Cel mai probabil, ar fi lejer mai rău ca în Sahara. Pentru că deșertul ăsta are marele avantaj că se răcește noaptea. O față perpetuu îndreptată spre Soare nu beneficiază de așa ceva.
Ziceam mai sus că “aproape tot Pămîntul va deveni ceva infernal”. Aproape, pentru că nu tot. Ia să vedem, ghiciți unde-o să fie tolerabil? Nici noaptea, nici ziua: deci în zonele în care va fi amurg/răsărit continuu. În cazul Lunii, linia care separă ziua de noapte se cheamă Terminator (nici o legătură cu Arnold). Doar acolo, în jurul Terminatorului Terrei, viața complexă va mai fi posibilă. Și cum spațiul pe megacontinentul ecuatorial ar fi destul de limitat în cele două zone, nici diversitatea biologică n-ar mai fi ce-a fost odată. Și, mai interesant, două “triburi” s-ar separa la cele două granițe. Care, în timp, ar putea evolua spre a fi foarte diferite. Pentru că, evident, orice fel de vizite reciproce ar fi destul de imposibile.
Iar condițiile în care cele două triburi ar supraviețui (dacă ar supraviețui) ar fi, chiar la Terminator, extrem de dure. În primul și cel mai important rînd, cîmpul magnetic s-ar reduce dramatic. El e cel care azi ne protejează de radiații ucigașe din cosmos. (Știu, sună ca un titlu de film SF din anii ’50, da’ n-am găsit ceva mai bun.) Cu un cîmp magnetic redus dramatic din cauza rotației reduse dramatic, vîntul solar, încărcat de particule ionizate, ar ajunge la suprafață și ar pune mari probleme vieții. Norocul nostru că încetinirea rotației, deci slăbirea cîmpului magnetic, s-ar întîmpla extrem de lent, în așa fel încît viața s-ar adapta. Sper.
Și, de parcă asta n-ar fi îndeajuns, s-ar mai întîmpla o tragedie: ar dispărea aurorele polare! Dar, de fapt, și așa n-ar mai fi nimeni în oceanul polar să le vadă. Deci, pagubă-n ciuperci! Vor fi, probabil, înlocuite de niște mega-furtuni magnifice, ceva deosebit.
