Victor Ponta se află în situația ingrată a acelui împărat chinez care, grăbit să-și transforme întreaga oștire într-o colecție de soldați din teracotă, a continuat să trăiască și după ce i-a îngropat.
Celebra armată pesedistă, care țîșnea odinioară cu ochii holbați la flamura stacojie a lui Ion Iliescu și cu nările dilatate de damful mititeilor lui Vanghelie, a înlemnit în proiect, simțindu-se abandonată în tranșeele societății de consum.
Din zece bucătărese, șase tractoriști, doi șoferi, patru paznici și vreo trei băgători de seamă pe sfoara moșiei mele din Portul Cetate, care anul trecut, sătui de atîta Băsescu, s-au trezit în zori ca să-i tragă una cu ștampila în chelie, nici unul nu s-ar mai prezenta astăzi la vot, nu atît din pricină că mielul a coabitat cu coiotul, cît datorită senzației aiuritoare că, odată cu revenirea partidului socialist la putere, prețul zahărului, al uleiului și al gazului de lampă a crescut invers proporțional cu prețul legumelor grădinărite de ei în bătătură.
Vinerea trecută, în tîrgul din Poiana Mare, doldora de mușterii cu dureri de buzunar, pătlăgelele roșii s-au vîndut cu treizeci de bănuți kilogramul, adică aproximativ 14 kg de roșii parfumate pe un euro lipsit de miros.
Păi, să nu-ți vină să-l iei pe Barroso în coarne? Și să-ți bagi plugul în doctrina socialistă ca, semănînd sămînța gîlcevei, să avem la primăvară ce cosi?
Înconjurat de o echipă de pui de Gostat care își închipuie că universul e de dimensiunea unui coteț de găini, Victor Ponta trăiește ca Nicolae Labiș într-o altă lume decît noi, fără a avea scuza că l-a lovit tramvaiul paișpe.
